— Atunci, retrage-ţi sonda în hangar, îl sfătui Chmeee. Când ne vom întoarce, o să-ţi raportăm în detaliu.
Sonda se oprise deasupra Zidului de Margine, fiind susţinută de câteva jeturi mici. Era un cilindru voluminos, înalt de aproape şapte metri.
— A fost un răspuns frivol. Landerul meu îl riscaţi. Aţi plănuit să cercetaţi baza Zidului de Margine?
Acest contralto ademenitor, această plăcută voce feminină este aceeaşi pe care fiecare Păpuşar o învăţa de la predecesorul său. Probabil că se învăţa o alta pentru influenţarea femeilor. Pentru bărbat era o voce care „apăsa butoane”, şi Louis îşi dădea seama de acest lucru.
— Există şi camere de luat vederi pe lander, nu-i aşa? Mulţumeşte-te doar să priveşti.
— Nu uita că am droudul tău. Explică-te! Nici Chmeee şi nici Louis nu se deranjară să-i răspundă. Foarte bine. Am blocat pe deschis legătura prin discuri de păşit între lander şi Ac. Sonda va funcţiona ca releu şi pentru asta. Cât despre droud, Louis, îl vei căpăta când o să-nveţi să fii supus.
„Chestia asta, gândi Louis, îi descria destul de frumos problema.”
— E bine să ştii că nu putem să scăpăm de erori, interveni Chmeee. Există o limită a razei de acţiune a discurilor de păşit?
— Numai o limită energetică. Sistemul discurilor de păşit poate absorbi doar o diferenţă redusă de energie cinetică. Acul şi landerul nu trebuie să aibă o viteză relativă când treceţi fulgerător printre ele. Vă sfătuiesc să rămâneţi mereu la babordul Acului.
— Se potriveşte cu planurile noastre.
— Chiar dacă abandonaţi landerul, nu uitaţi că eu controlez mijlocul de scăpare de pe Lumea Inelară. Mă auziţi, Chmeee, Louis? Lumea Inelară va lovi inelul pătratelor de umbră în mai puţin de un an terestru.
Chmeee ridică landerul, în ciuda regretelor Păpuşarului. Un impuls al motorului de fuziune propulsă vehiculul înainte, peste creasta zidului.
Zborul bazat pe respingerea provocată de materialul fundamentului Lumii Inelare nu semăna cu utilizarea antigravitaţiei, remarcă Louis. Respins atât de Zidul de Margine, cât şi de peisaj, landerul se prăbuşea urmând o curbă abruptă. Chmeee reuşi să frâneze căderea la şaizeci şi cinci de kilometri.
Louis afişase o imagine de telescop pe unul dintre monitoare. Plutind deasupra atmosferei numai cu ajutorul repulsoarelor, landerul se dovedea stabil şi extrem de liniştit: numai potrivit pentru un telescop.
La baza Zidului de Margine, solul stâncos se aduna în pinteni de dealuri. Louis panoramă uşor cu telescopul de-a lungul bazei, folosind amplificarea maximă. Sol maroniu înlocuit de griul sticlos. Orice anomalie ar fi fost uşor de depistat.
— Ce te aştepţi să găseşti? întrebă Chmeee.
Louis nu aminti de Păpuşarul care-i privea şi care era convins că ei căutau un transmutator abandonat.
— Echipajul unei astronave ar fi trebuit să treacă pe aici în drumul lui de la astroport, mormăi el. Nu văd nimic mare, o maşinărie care să fi fost abandonată pe drum. Nu ne interesează lucrurile mărunte, nu-i aşa? N-ar fi abandonat nimic de valoare, cu excepţia cazului în care ar fi fost mult prea mare pentru a fi transportat. Altfel, ar fi trebuit să lase aproape tot ce aveau.
La un moment dat, opri panoramarea telescopului.
— Ce părere ai de asta?
Se ridica la aproape cincizeci de kilometri de la baza Zidului de Margine — un trunchi de con marcat de vreme, ca şi cum ar fi fost polizat de vânturi, pe durata a sute de milioane de ani. Gheaţa strălucea într-o centură lată, în partea inferioară a pantei sale. Era destul de groasă şi reprezenta modelul de formare a gheţarilor.
— Lumea Inelară imită topografia lumilor asemănătoare Pământului, remarcă Chmeee. Dar, din ceea ce cunosc eu despre ele, muntelui ăsta nu se potriveşte cu nimic.
— Aşa-i. Este inestetic. Munţii se dezvoltă în lanţuri şi nu au forme atât de regulate. Dar eu cred că este mai rău decât atât. Absolut totul pe Lumea Inelară este conturat în fundament. Îţi aminteşti când am trecut cu Mincinosul pe sub ea? Fundul mărilor cu protuberanţe, crestături drept munţi şi canale adânci pentru lanţurile muntoase, în vreme ce albiile râurilor semănau cu venele proeminente de pe un braţ care ridică greutăţi… Chiar şi delta râurilor era sculptată în fundaţie. Lumea Inelară nu a fost suficient de groasă pentru a permite peisajului să se formeze singur.
— Nu există procese tectonice care să ducă la modelarea reliefului.
— Deci, trebuia să fi văzut amprenta muntelui din spate, de pe astroport. Eu n-am remarcat-o. Tu?
— Hai să ne apropiem!
Această tentativă se dovedi extrem de dificilă. Cu cât landerul se apropia mai mult de Zidul de Margine, cu atât era nevoie de mai multă propulsie pentru a-l ţine acolo… sau pentru a-l ridica, dacă repulsoarele erau scoase din funcţiune.
Reuşiră totuşi să se apropie la circa optzeci de kilometri, suficient pentru a descoperi oraşul.
Imense blocuri cenuşii străbăteau din loc în loc straturile de gheaţă, iar unele prezentau imaginea a nenumărate ferestre şi uşi întunecate. La o focalizare mai bună, se putea remarca faptul că uşile aveau balcoane şi apărătoare de soare şi că sute de poduri suspendate se răspândeau în toate direcţiile. Scările erau săpate în stâncă şi urmau ciudate curbe ramificate pe aproape un kilometru înălţime. Una dintre ele plonja direct până la linia copacilor de la poalele dealurilor.
Un spaţiu deschis din centrul oraşului, jumătate stâncă, jumătate permafrost, devenise o piaţă publică; hoardele care mişunau prin ea păreau flashuri aurii, abia sesizabile. „Haine aurii sau blană aurie?” se întrebă Louis. Pe o stâncă mai mare din spatele pieţei, fusese sculptată figura jovială şi păroasă a unui babuin grăsuţ.
— Nu încerca să te apropii, spuse Louis. O să-i speriem dacă vom folosi pentru aterizare propulsorul de fuziune, iar altă cale nu avem.
Un oraş vertical, cu o populaţie de zece mii de locuitori, la o primă aproximaţie. Scanarea radar dovedise faptul că nu se săpase prea adânc în stâncă. De fapt, acele stânci presărate cu camere păreau, mai degrabă, resturi ale permafrostului.
— Sigur dorim să-i întrebăm despre muntele lor atât de neobişnuit? întrebă Kzinul.
— Mi-ar face plăcere să vorbesc cu ei, răspunse Louis pe un ton foarte serios. Priveşte însă spectrograful şi radarul. Tipii nu utilizează metalul sau masele plastice, ci numai un fel de monocristale. Îmi este greu să precizez din ce sunt făcute podurile alea. Sunt primitivi. Probabil, ei cred că trăiesc pe un munte.
— De acord. Prea multă bătaie de cap ca să ajungem la ei. Următoarea escală? Oraşul plutitor?
— Exact. Pe direcţia câmpului de Floarea-Soarelui.
Un pătrat de umbră aluneca peste discul soarelui.
Chmeee porni din nou propulsorul posterior, mări viteza la şaisprezece mii de kilometri pe oră, apoi o stabiliză aici. Nu prea repede pentru detalii, dar suficient de rapid pentru a ajunge unde doreau, în aproape zece ore. Louis studia peisajul în schimbare rapidă.
În principiu, Lumea Inelară ar fi trebuit să fie o grădină fără sfârşit. La urma urmei, nu era o lume evoluând la întâmplare, ci un lucru construit. Ceea ce văzuseră la prima vizită nu se putea considera ca fiind semnificativ. Îşi petrecuseră cea mai mare parte a timpului între două perforaţii meteoritice: între Ochiul Furtunii, locul prin care se scurgea aerul în fundaţia Lumii Inelare, şi imensa ridicătură din jurul Pumnului-lui-Dumnezeu. Desigur, ecologia era afectată. Modelul extrem de complicat al vânturilor, proiectat de Ingineri, se distrusese, fără doar şi poate.