O mie de ani mai târziu, Imperiul Kzinti, în plină expansiune, ajunsese la spaţiul uman.
Războaiele Om-Kzin se terminaseră demult, de pe vremea când se născuse Louis Wu. Oamenii le câştigaseră pe toate. Kzinii avuseseră dintotdeauna tendinţa de a ataca înainte de a fi pe deplin pregătiţi. Civilizaţia pe Canyon era, aşadar, o moştenire a celui de-al Treilea Război Om-Kzin, când lumea umană Wunderland îşi dezvoltase gustul pentru arme esoterice.
„Negociatorul” de pe Wunderland fusese utilizat o singură dată. Era, de fapt, o versiune gigantică a unei obişnuite unelte miniere; un dezintegrator al cărui flux anihila sarcina electronului. Acolo unde cădea raza dezintegratorului, materia devenea brusc şi violent pozitivă, autodezintegrându-se într-o ceaţă de particule monoatomice.
Wunderland construise şi transportase pe sistemul Warhead un imens dezintegrator al cărui flux paralel anihila şi sarcina protonului.
Cele două fascicule de unde loviseră suprafaţa planetei Canyon la aproape cincizeci de kilometri depărtare unul de altul. Roca împreună cu fabricile şi locuinţele Kzinti se risipiseră ca un praf şi un perete de lumină solidă unise cele două puncte. Arma săpase aproape douăzeci de kilometri în scoarţa planetei, dezvelind-o până la magmă, pe o regiune mai întinsă decât Golful California de pe Pământ, regiune care se deplasa de la est spre vest o dată cu rotaţia planetei. Complexul industrial dispăruse cu desăvârşire. Cele câteva domuri protejate de câmpurile de stază fuseseră înghiţite de magma ce se revărsa din centrul marelui canion şi se solidifica pe margini.
Rezultatul final fusese o mare înconjurată de ţărmuri prăpăstioase, de mai mulţi kilometri înălţime, înconjurând la rândul ei o insulă îngustă.
Alte lumi umane se puteau îndoi că „Negociatorul” de pe Wunderland ar fi pus capăt războiului. În mod normal, Patriarhia Kzinti nu s-ar fi îngrozit de adâncimea râpelor. Wunderlandezii însă nu aveau asemenea dubii.
Astfel, Warhead fusese anexată după cel de-al Treilea Război Om-Kzin şi devenise Canyon. Desigur, viaţa de pe planetă suferise din pricina gigatonelor de praf ce căzuseră pe suprafaţa sa şi datorită pierderii apei, care se precipitase şi formase marea din canion. În schimb, în interiorul aceluiaşi canion, presiunea aerului devenise suficient de confortabilă pentru a permite apariţia unei oaze de civilizaţie.
Apartamentul lui Louis Wu se găsea la etajul al doisprezecelea, pe latura de nord a canionului. Când trecuse de uşa balconului, noaptea acoperea baza acestuia, dar latura lui sudică strălucea încă în lumina zilei. Grădini suspendate din licheni nativi acopereau ţărmurile. Vechile elevatoare păreau aţe argintii suspendate la kilometri înălţime de stânca retezată. Cabinele de transfer le transformaseră în obiecte desuete, dar turiştii încă le utilizau datorită priveliştii oferite.
Balcoanele se ridicau peste centura parcurilor ce coborau spre centrul insulei. Vegetaţia avea un aspect ciudat, amintind de un parc de vânătoare Kzinti: pete roz şi portocalii amestecate cu biosfera terestră, de import. De altfel, formele de viaţă Kzinti erau un aspect comun pe tot cuprinsul canionului.
Turiştii Kzini erau aproape la fel de numeroşi ca şi cei umani. Masculii semănau cu nişte pisici mari, portocalii, deplasându-se pe labele din spate… sau aproape. Urechile lor străluceau ca nişte umbrele de soare chinezeşti, cozile roz erau lipsite de păr, iar picioarele drepte şi mâinile robuste trădau faptul că erau fabricanţi de unelte. Aveau aproape doi metri şi jumătate înălţime şi, deşi evitau cu scrupulozitate turiştii umani, îşi scoteau ghearele deasupra degetelor negre dacă vreunul dintre aceştia trecea prea aproape. Poate din reflex.
Odată, Louis se întrebase ce impuls îi adusese înapoi pe o lume care odinioară le aparţinuse. Poate că unii aveau strămoşi aici, congelaţi dar în viaţă, în domurile îngropate sub lava insulei. Într-o zi, trebuia să cerceteze…
Erau atât de multe lucruri pe care nu le făcuse aici, pe Canyon, din cauza sârmei care-l chema tot timpul. Oamenii şi Kzinii urcaseră acele stânci prăpăstioase doar pentru plăcerea sportului în gravitaţie redusă.
Ei bine, acum avea o ultimă şansă să încerce. Era una dintre cele trei ieşiri posibile. A doua o constituiau elevatoarele, iar cea de-a treia — o cabină de transfer până la Grădinile Lichenilor, pe care nu le văzuse niciodată.
Apoi, pentru restul călătoriei, ar fi avut nevoie de un costum presurizat, suficient de uşor să încapă într-o geantă mai mare.
Pe suprafaţa planetei existau numeroase mine; de asemenea, se manifesta o preocupare de prezervare cu orice preţ a diverselor varietăţi de licheni nativi. Restul peisajului amintea foarte bine de cel lunar. Cu precauţiile de rigoare, un om ar fi putut ateriza nedetectat cu o astronavă şi ar fi putut s-o ascundă cu uşurinţă, pentru că numai o cercetare cu radare puternice ar fi descoperit-o. Un om precaut o făcuse deja. De nouăsprezece ani, nava lui Louis Wu aştepta ascunsă într-o peşteră, pe versantul nordic al unui munte de minereuri sărace. O groapă umbrită în permanenţă, de pe suprafaţa lipsită de aer a planetei Canyon. Cabinele de transfer, elevatoarele sau căţărarea pe stânci. Dacă Louis Wu ar fi ajuns până la suprafaţă, s-ar fi simţit în largul lui. Dar cel de la ARM puteau supraveghea toate ieşirile.
Era un joc paranoid pe care-l juca cu el însuşi. Cum ar fi putut să-l găsească poliţia terestră? Îşi schimbase figura, tunsoarea şi felul de viaţă. Renunţase la toate lucrurile care odinioară îi plăceau la nebunie. Utilizase un pat în locul discurilor de dormit, evitase brânza ca şi cum ar fi fost lapte stricat, iar apartamentul şi-l mobilase cu articole retractabile. Singurele haine pe care le avea erau din fibre naturale scumpe, fără nici un fel de efecte optice.
Părăsise Pământul în postura unui drogat emaciat de visele electrice. De atunci, îşi impusese o dietă raţională, se torturase cu exerciţii şi cu un curs săptămânal de arte marţiale (considerate ilegale — în orice caz, ar fi fost înregistrat de poliţia locală, dacă l-ar fi descoperit, dar nu sub numele lui adevărat). Ajunsese să întruchipeze în mod satisfăcător o sănătate înfloritoare şi o musculatură puternică, pe care tânărul Louis Wu nu se străduise niciodată să le cultive. Cum ar mai fi putut să-l recunoască cineva de la ARM?
Dar, mai ales, cum reuşiseră să intre? Nici un spărgător obişnuit n-ar fi putut să treacă de sistemul său de alarmă.
Zăceau morţi în iarba apartamentului şi foarte curând mirosul cadavrelor avea să sufoce sistemul de condiţionare a aerului. Se simţea acum un pic ruşinat, deoarece se purtase ca un ucigaş cu sânge rece. Dar îi invadaseră teritoriul şi nu era vinovat că îl găsiseră cablat. Chiar şi durerea este un condiment care se adaugă plăcerii, iar aceasta — asemeni plăcerii umane de a ucide un hoţ prins asupra faptului — este puternic intensificată. Ştiuseră cine era, şi numai acest fapt era de natură să-l pună în gardă, făcându-l totodată să-l considere şi un afront personal.
Turiştii Kzinti şi umani ce se amestecau acolo jos, pe stradă, cu indigenii, păreau suficient de inocenţi, şi probabil că aşa şi erau. Dacă cineva de la ARM l-ar fi privit acum, cu siguranţă ar fi folosit un binoclu, urmărindu-l de la una dintre ferestrele oarbe ale imobilelor. Nici unul dintre turişti nu privea în sus… dar ochii lui Louis Wu se opriseră asupra unui Kzin.
Doi metri şi jumătate înalt, un metru lat, blană portocalie groasă şi pătată cu gri pe alocuri: un Kzin ca toţi ceilalţi. Ceea ce-i atrăsese atenţia lui Louis era felul în care-i crescuse blana. Smocuri inegale şi albicioase pe mai bine de jumătate din corpul extraterestrului, ca şi cum pielea de dedesubt ar fi fost toată numai cicatrice. Două pete negre marcau orbitele, dar ochii Kzinului nu priveau peisajul, ci scrutau figurile trecătorilor umani.