— Este această moa un artefact sau o pasăre? îl întrebă Chmeee pe Louis. Patriarhul şi-ar dori asemenea păsări pentru parcul său de vânătoare.
— Este o pasăre reală, răspunse Louis. Ginjerofer, sper ca asta să ne scuze pentru streche.
— Noi vă mulţumim, spuse ea. — Femeia avea sânge pe buze şi obraji. Buzele îi erau pline, şi mai roşii decât pielea. — Uitaţi de streche! Viaţa este mai mult decât încercarea de a ne potoli foamea. Ne place să întâlnim oameni diferiţi. Sunt lumile voastre, cu adevărat, atât de mici în comparaţie cu a noastră? Şi rotunde?
— Rotunde ca o bilă. Dacă te-ai ridica mult deasupra Arcadei, s-ar vedea ca un punct alb.
— O să vă întoarceţi în locurile acelea mici ca să le povestiţi celor de acolo despre noi?
Pesemne că translatoarele se alimentaseră din recorderele de la bordul Acului.
— Într-o bună zi, da, răspunse Louis.
— Poate că aveţi întrebări de pus.
— Aşa-i. V-au distrus solul Florile-Oglindă? — Şi, pentru a se face înţeles, bărbatul se văzu nevoit să arate înspre direcţia respectivă.
— Strălucirea dinspre sensul de rotaţie? Nu ştim nimic despre ea.
— Nu v-aţi întrebat niciodată? N-aţi trimis iscoade?
— Aşa este dat să fie, dădu Ginjerofer din cap. Taţii şi mamele noastre ne-au spus că ne deplasăm în sensul invers rotaţiei de când erau copii. Îşi aminteau că trebuiseră să ocolească o imensă mare. Dar nu se apropiaseră prea mult de ea, pentru că animalele nu mâncau plantele ce creşteau de-a lungul ţărmurilor. Era şi atunci o strălucire în sensul de rotaţie, dar acum este mai puternică. În ceea ce priveşte iscoadele… câţiva tineri au plecat să vadă cu ochii lor. Au întâlnit uriaşi. Uriaşii le-au omorât animalele. Au trebuit să se întoarcă repede. Nu mai aveau carne.
— Se pare că Florile-Oglindă se mişcă mai repede decât voi.
— Foarte bine. Şi noi putem să ne deplasăm mai repede decât o facem.
— Ce ştiţi despre oraşul plutitor?
Ginjerofer îl văzuse toată viaţa ei. Era un punct de reper, ca şi Arcadă însăşi. Uneori, când noaptea era noroasă, se mai putea zări strălucire galbenă a oraşului, dar nu ştia mai mult. Oraşul era mult prea departe chiar şi pentru zvonuri.
— Am auzit însă poveşti de la depărtări mult mai mari, dacă credea că merită să fie spuse. S-ar putea să fie doar închipuiri. Am auzit despre oamenii de pe Munţii Răsturnaţi, care locuiesc între pământ şi nivelul alb, unde aerul este foarte dens. Ei zboară între aceşti munţi. Pe vremuri, foloseau săniile cereşti, dar pentru că n-au mai fost făcute altele noi, de sute de ani, utilizează baloanele. Vreţi să vedeţi lucruri atât de îndepărtate?
Louis îi aşeză la ochi ochelarii-binoclu şi îi arătă tastatura de programare a factorului de amplificare.
— De ce îi numiţi Munţii Răsturnaţi? Este acelaşi cuvânt pe care-l folosiţi atunci când spuneţi că „vărsaţi” apa?
— Întocmai. Dar nu ştiu de ce îi numim astfel. Ochelarii tăi îmi arată doar nişte munţi mai mari…
Femeia se întoarse spre sensul de rotaţie. Ochelarii îi acopereau aproape în întregime faţa minionă.
— Pot vedea ţărmul şi o strălucire dincolo de el.
— Ce aţi mai auzit de la călători?
— Când ne întâlnim, vorbim mai mult despre pericole. Există carnivori fără minte în sensul invers rotaţiei, care omoară oameni. Seamănă întrucâtva cu noi, dar sunt mai mici, negri şi vânează noaptea. Şi sunt… Se încruntă preţ de câteva clipe, apoi continuă: Nu ştim adevărul despre aceştia. Sunt fiinţe fără minte care te forţează să faci rishathra cu ei. Nu supravieţuieşti acestui act.
— Dar voi nu puteţi să faceţi rishathra. Nu sunt periculoşi pentru voi.
— Chiar şi pentru noi, ni s-a spus.
— Ce ştii despre boli? Despre paraziţi?
Nici unul dintre localnici nu ştia la ce se referă! Muşte, viermi, ţânţari, rubeolă, cangrene: nimic din toate astea nu exista pe Lumea Inelară. Desigur, ar fi trebuit să-şi fi dat seama de acest lucru. Inginerii Lumii Inelare, pur şi simplu, nu le aduseseră. Totuşi, era uimit. Se întrebă dacă el adusese pentru prima oară boala pe Lumea Inelară… şi conchise că nu. Autodocul l-ar fi vindecat de orice s-ar fi putut dovedi periculos.
Localnicii semănau mult cu oamenii din lumea civilizată. Îmbătrâneau, dar fără să se îmbolnăvească.
10. GAMBITUL ZEILOR
Cu mult înainte de căderea nopţii, Louis se simţea de-a dreptul epuizat.
Ginjerofer le propusese să folosească una dintre colibe, dar Chmeee şi Louis aleseseră să doarmă în lander. Louis se prăbuşise între discurile de dormit, în vreme ce Kzinul încă mai programa apărarea.
Se trezi spre sfârşitul nopţii.
Chmeee activase amplificatorul de imagine, înainte de a se duce şi el la culcare. Peisajul strălucea puternic, ca după o zi ploioasă. Pătratele de lumină ale Arcadei semănau cu nişte panouri de plafon luminate: mult prea strălucitoare pentru a le arunca mai mult de o singură privire. Majoritatea zonelor apropiate ale Marelui Ocean erau însă în umbră.
Marile Oceane îl fascinau. Erau flamboiante, deşi n-ar fi trebuit să fie. Dacă Louis avea dreptate în privinţa Inginerilor Lumii Inelare, stilul flamboiant nu le aparţinea. Ei construiseră cu simplitate şi eficienţă, planificaseră pentru intervale lungi de timp şi luptaseră în războaie.
Lumea Inelară era însă flamboiantă în felul ei aparte şi imposibil de apărat. De ce nu construiseră, în schimb, mai multe Lumi Inelare mai mici? Şi de ce făcuseră Marile Oceane? Nu se potriveau între ele.
Putea să se înşele de la bun început. Aceasta se petrecuse înainte! Cu toate că evidenţa…
Se mişca oare ceva în iarbă?
Louis activă scanerul de infraroşu.
Intruşii străluceau datorită propriei călduri. Erau mai mari decât nişte câini — arătau ca nişte corcituri între şacali şi oameni, nişte apariţii supranaturale hidoase în acea lumină nenaturală. Într-o clipă, Louis reuşi să localizeze tunul sonic din turela landerului şi, în următoarea, să-l îndrepte spre vizitatorii nepoftiţi. Patru dintre ei se deplasau prin iarbă, pe patru labe.
Se opriră nu prea departe de colibe. Aşteptau acolo de câteva minute. Apoi, se hotărâră să acţioneze şi se ridicară pe jumătate. Louis întrerupse scanerul de infraroşu.
În lumina sporită a Arcadei, siluetele lor se vedeau destul de clar: cărau gunoaiele zilei, rămăşiţele ospăţului. Demoni. Probabil, carnea nu era suficient de maturată pentru ei.
Ochi galbeni în viziunea lui periferică: Chmeee era treaz de-a binelea.
— Strămoşii Lumii Inelare, murmură Louis. Au cel puţin o sută de mii de ani.
— Ce te face să spui asta?
— Inginerii n-ar fi adus şacali… Ar fi existat timp suficient pentru ca o anumită ramură a hominizilor să acopere această nişă ecologică.
— O sută de mii de ani n-ar fi fost suficient, spuse Chmeee.
— Ba da. Eu mă întreb ce altceva n-au mai adus Inginerii. N-au adus ţânţari.
— Fii serios. N-ar fi adus nici un fel de animal care suge sângele.
— Nu. Nici rechini, nici jaguari. — Bărbatul izbucni în râs. — Sau sconcşi. Ce altceva? Şerpi veninoşi? Mamiferele nu pot trăi ca şerpii. Nu cred că vreun mamifer secretă otravă în gura sa.
— Louis, ar fi fost nevoie de milioane de ani pentru ca hominizii să evolueze în atât de multe direcţii! Trebuie să ne gândim şi dacă, până la urmă, au evoluat pe Lumea Inelară…