— Perfect. Aşadar, vom putea testa substanţa mai târziu. Foarte bine, Chmeee, o să ai şi acum parte de o răsplată. Ce zici de medicamentul care l-a menţinut pe Louis Wu tânăr şi puternic timp de două sute douăzeci şi trei de ani? Noi am dezvoltat un produs analog şi pentru Kzini. Vei putea oferi această formulă Patriarhiei Kzinti când ne vom încheia misiunea.
Chmeee părea un pic încurcat.
— O să întineresc? Mi-ai introdus deja mizeria aia?
— Da.
— Am fi putut s-o descoperim şi noi. Dar n-am avut nevoie de ea.
— Eu am nevoie de tine tânăr şi puternic. De altfel, Chmeee, nu există un pericol real în expediţia noastră. Nu intenţionez să cobor pe Lumea Inelară, ci numai pe un astroport de pe margine. Va trebui doar să-mi împărtăşeşti tot ce vei afla, ca de altfel şi Louis. În ceea ce priveşte recompensa imediată…
Pe discul de păşit apăruse droudul lui Louis Wu. Carcasa fusese deschisă şi sigilată la loc. Inima lui Louis tresări.
— Nu-i utiliza încă, spuse Chmeee, pe un ton de ordin.
— În regulă. Dar de când mă ţii sub observaţie?
— Acum cincisprezece ani, te-am găsit în canion. Agenţii mei acţionau deja pe Pământ încercând s-o elibereze pe Halrloprillalar. N-au avut succes. De aceea, am instalat discuri de păşit în apartamentul tău şi am aşteptat momentul potrivit. Acum, trebuie să înrolez ghidul nostru băştinaş.
Păpuşarul mai rosti ceva spre panoul de comandă şi dispăru dincolo de el.
— Nu utiliza droudul, spuse Chmeee.
— Cum spui tu.
Louis îi întoarse spatele. Era conştient de faptul că ar fi trebuit să fie nebun în cazul în care dorinţa sârmei l-ar fi determinat să atace un Kzin. Cel puţin, era şi un lucru bun în toate astea… şi se agăţă cu speranţă de acest gând.
Nu fusese în stare să facă nimic pentru Halrloprillalar.
Halrloprillalar avea deja o vârstă de mii de ani când se alăturase expediţiei lor, ce se străduia să găsească o cale de a părăsi Lumea Inelară. Băştinaşii, care trăiau sub staţia sa plutitoare de poliţie, o tratau ca pe o zeiţă. De altfel, întreaga echipă jucase acest joc — cu ajutorul lui Halrloprillalar, se dăduseră drept zei pe tot drumul de întoarcere la astronava avariată. Mai mult, ea şi Louis se iubiseră.
Băştinaşii Lumii Inelare — cele trei forme pe care echipa lor le întâlnise — se înrudeau cu oamenii, deşi nu erau umani pe deplin. Halrloprillalar era aproape lipsită de păr şi avea buzele nu mai proeminente decât cele ale unei maimuţe. Uneori, cei foarte în vârstă nu caută decât varietatea în relaţiile lor sentimentale, şi Louis se întrebase adesea dacă nu cumva acelaşi lucru i se întâmplase şi lui. Observase carenţe de caracter la Prill… dar, tanj, îşi avea şi el propria colecţie.
Se simţea îndatorat faţă de Halrloprillalar. Avuseseră nevoie de ajutorul ei, iar Nessus utilizase dispozitivul său special pentru a o atrage de partea lor. O condiţionase cu taspul, iar el îl lăsase s-o facă.
Se întorsese cu Louis în spaţiul cunoscut. Îl însoţise la birourile Naţiunilor Unite de la Berlin, dar nu se adaptase deloc. Dacă Ultimul reuşise să o găsească şi intenţiona să o ducă înapoi pe lumea ei natală era bine, întrucât ar fi reprezentat mai mult decât ar fi putut Louis să facă pentru ea.
— Cred că Păpuşarul minte, spuse Chmeee. Este mania grandorii. Cum ar putea permite Păpuşarii să fie conduşi de un sonat?
— Nu încearcă pe pielea lor. Nu riscă. Oricum, sunt în câştig. Pentru ei, are sens să-l aleagă pe cel mai inteligent dintre puţinii lor megalomani. Putem privi şi din altă perspectivă: există o serie de „Ultimi” având menirea de a învăţa restul populaţiei să ţină capetele plecate — nu aspiraţi la o putere mai mare, pentru că nu este sigură. Oricum ai lua-o, are logică.
— Crezi că ne-a spus adevărul?
— Nu ştiu. Şi chiar dacă n-ar face-o, ne are la mână.
— Te are pe tine! izbucni Kzinul. Te are la mână din cauza sârmei. De ce nu te simţi ruşinat de asta?
De fapt, Louis se simţea ruşinat, dar lupta ca acest lucru să nu-i afecteze judecata şi să-l arunce într-o disperare neagră. Nu avea scăpare din această cutie fizică: pereţii, podeaua şi plafonul făceau parte dintr-o carcasă Produs General. Erau însă elemente care…
— Dacă tot vrei să te preocupi şi de altceva în afară de evadare, gândeşte-te şi la faptul că vei întineri. În privinţa asta n-a minţit, n-ar fi avut nici un rost. Ce se va întâmpla când vei întineri?
— Un apetit mai mare. Mai puternic. O tendinţă mai accentuată de a lupta. Cred că ar trebui să te îngrijoreze toate acestea, Louis.
Pe măsură ce îmbătrânise, Chmeee câştigase în masivitate. Petele negre ca nişte ochelari din jurul ochilor, precum şi anumite porţiuni din blana portocalie încărunţiseră aproape complet. Muşchii proeminenţi mai puteau fi vizibili atunci când se mişca şi nici un Kzin tânăr, în toate minţile, n-ar fi îndrăznit să se lupte cu el. Dar ceea ce impresiona mai mult la el erau cicatricele. Blana şi pielea de pe mai mult de jumătate din suprafaţa corpului său fuseseră arse în cursul vizitei pe Lumea Inelară. Douăzeci şi trei de ani mai târziu, blana crescuse la loc, dar în smocuri răzleţe peste rănile cicatrizate.
— Elixirul vindecă şi cicatricele, spuse Louis Wu. Blana o să-ţi crească uniform, şi fără nici un fir alb.
— Foarte bine. O să fiu mai drăguţ. — Coada sa biciuia nervos aerul. — Am să-l ucid pe ierbivor. Cicatricele sunt ca şi memoriile. Nu trebuie să le îndepărtăm.
— Cum ai să dovedeşti că eşti Chmeee?
Coada îi încremeni, iar Kzinul îl privi dezorientat.
— Mă are la mână cu sârma. — Louis nu era prea sigur în privinţa acestei remarci, dar vorbea pentru un eventual microfon. Un Păpuşar nu putea ignora posibilitatea unei revolte. — Pe tine te are la mână cu haremul, proprietăţile, privilegiile şi cu numele ce aparţine unui Chmeee care îmbătrâneşte. Patriarhul nu-ţi va crede niciodată povestea, dacă nu vei avea de partea ta atât Elixirul pentru Kzini, cât şi cuvântul Ultimului.
— Încetează!
Louis Wu simţi brusc că atinsese limita suportabilului. Întinse mâna spre droud, dar Kzinul fu mai rapid. Chmeee transformă pe loc cutiuţa din plastic negru într-o mână negru-portocalie.
— Dacă aşa vrei tu…, se resemnă Louis şi se lungi pe spate. Oricum, trebuia să doarmă…
— Cum ai ajuns să te cablezi? Cum?
— Păi, ezită Louis, dacă vrei să înţelegi, îţi mai aduci aminte de ultima noastră întâlnire?
— Sigur. Puţini oameni au fost invitaţi pe Kzin. Pe vremea aceea, meritai această onoare.
— Poate. Poate că o meritam. Îţi aminteşti când mi-ai arătat Casa Trecutului Patriarhiei?
— Sigur. Atunci ai încercat să-mi spui că trebuie să îmbunătăţim relaţiile interspecii. Şi tot ce trebuia să facem era să permitem unei echipe de reporteri umani să intre în muzeu cu holocamere.
— Întocmai! murmură Louis zâmbind amintirilor.
— Eu mi-am exprimat atunci anumite rezerve.
Casa Trecutului Patriarhiei era, în egală măsură, mare şi grandioasă: o construcţie imensă şi neregulată, formată din blocuri de rocă vulcanică topită la margine. Era toată numai unghiuri, iar pe cele mai înalte patru turnuri avea montate tunuri laser. Camerele se succedau aproape la nesfârşit, lui Chmeee şi lui Louis fiindu-le necesare aproape două zile pentru a le străbate.
Trecutul oficial al Patriarhiei se întindea pe o lungă perioadă în istorie. Louis văzuse femururi străvechi având fasonate locaşuri de prindere, care fuseseră folosite ca arme de Kzinii primitivi. Văzuse arme ce se puteau încadra în categoria tunurilor portabile, dar pe care puţini oameni ar fi reuşit să le ridice. Văzuse armuri din plăci de argint la fel de groase precum uşa unui seif, sau o secure dublă cu care s-ar fi doborât cu uşurinţă chiar şi un sequoia bătrân. Tocmai se discuta despre posibilitatea ca un grup de reporteri tereştri să viziteze palatul, când ajunseseră la Harvey Mossbauer.