— Fireşte…
— Şi jeturile de orientare erau automate. Probabil că există şi dubluri manuale pentru toate acestea. O mie de specii umane au evoluat de când au dispărut cei din neamul Pak şi, totuşi, automatele lor încă mai funcţionează. Fie că dintotdeauna Protectorii intenţionaseră să plece — lucru pe care nu-l cred…
— Fie le-au trebuit mulţi ani ca să moară, adăugă Ultimul. Am propriile păreri despre asta.
După aceea, Păpuşarul nu mai scoase o vorbă.
Louis descoperi o distracţie grozavă în acea dimineaţă. Poveştile Marelui Ocean se dovediră un subiect fascinant, cu eroi şi regate şi cu isprăvi desprinse parcă din povestiri poliţiste, cu magie şi monştri înspăimântători. Aveau o savoare diferită de toate poveştile oricărei culturi umane. Dragostea nu era eternă. Companionii eroului din specia Constructorii Oraşului (sau ai eroinei) erau întotdeauna de sex opus, loialitatea lor era menţinută prin tot felul de rishathra descrise cu multă imaginaţie, iar puterile lor ciudate erau luate pe credit. Magicienii nu erau în mod automat răi; existau pericole întâmplătoare care trebuiau evitate — nu se lupta împotriva lor.
Louis găsi numitorul comun pe care-l căuta. Întotdeauna, în aceste întâmplări apăreau vastitatea mării, teroarea furtunilor şi monştrii marini.
Unii dintre aceştia puteau fi rechini, balene, caşaloţi, distrugători Gummidgy, peşti de umbră de pe Wunderland sau jungle de iarbă-capcană. Unii erau inteligenţi. Existau şerpi de mare lungi de kilometri, cu nări aburinde (asta implica existenţa plămânilor?) şi guri imense înzestrate cu dinţi ascuţiţi. Exista un ţinut care ardea orice navă care se apropia de el, lăsând, invariabil, un singur supravieţuitor. (Fantezie sau Flori-Oglindă?) Anumite insule erau animale de mare mai înclinate spre sedentarism, astfel încât o adevărată ecologie se putea închega pe spatele lor, până ce o navă cu marinari deranja respectiva creatură.
Louis credea în furtunile fioroase. Peste o asemenea întindere, furtunile puteau să se acumuleze foarte mult, chiar şi fără efectul Coriolis care dădea naştere la uragane pe orice lume normală. Pe Harta Kzin, văzuse o navă mare cât un oraş. Numai o astfel de navă putea rezista furtunilor de pe Marele Ocean.
Credea în noţiunea de magician, chiar dacă nu complet. Ei (în trei legende) păreau că aparţin rasei Constructorilor Oraşului. Dar, spre deosebire de magicienii din legendele de pe Pământ, aceştia erau luptători puternici. Şi în toate trei purtau armuri.
— Kawaresksenjajok, întotdeauna magicienii poartă armuri?
Băiatul îl privi într-un mod ciudat.
— Vrei să spui în poveşti, nu-i aşa? Nu. Dar întotdeauna se găsesc în jurul Marelui Ocean. De ce?
— Magicienii se luptă? Sunt ei mari luptători?
— Nu au nevoie să fie.
Era clar că întrebările îl deranjau pe băiat.
— Luweewu, interveni Harkabeeparolyn, eu aş putea şti mai multe despre poveştile copiilor decât Kawa. Ce încerci să afli?
— Caut căminul Inginerilor Lumii Inelare. Aceşti magicieni în armură ar putea fi ei, dacă exceptăm faptul că au apărut prea târziu în istorie.
— Atunci, nu sunt ei.
— În acest caz, care a fost scânteia ce a dat naştere legendelor? Statuile? Mumiile scoase de vânturile deşertului? Memoria rasială?
Femeia medită îndelung, înainte de a răspunde.
— În mod obişnuit, magicienii aparţin speciilor care spun povestea. Descrierea variază: înălţime, greutate, alimentaţie. Dar au trăsături comune. Sunt luptători teribili. Nu au un statut moral. Ei nu pot fi învinşi, ci numai evitaţi.
Aidoma unui submarin sub gheaţa polară, Acul Încins al Căutării naviga sub Marele Ocean.
Ultimul redusese viteza. Aveau o vedere excelentă asupra unei panglici lungi şi extrem de neregulate a ţărmurilor continentale. Dincolo de ea, fundul Marelui Ocean era la fel de accidentat ca şi ţărmuclass="underline" munţi suficient de înalţi pentru a se ridica deasupra apei; canioane submarine asemeni unor creste înalte de opt până la zece kilometri.
Ce se afla acum deasupra lor — un acoperiş cuarţos, întunecat chiar şi în lumină amplificată, ce părea neîndoielnic închis, chiar dacă se ridica la cinci mii de kilometri deasupra — putea fi Harta Kzin. Computerul confirmase. Kzin trebuie să fi fost tectonic activă după ce harta fusese sculptată. Fundul mărilor se umfla puternic; lanţurile de munţi erau adânci şi ascuţite pe contururi.
Louis nu identificase nimic. Contururile acoperite de spumă nu îi erau de ajuns. Avea nevoie să vadă modelele luminii solare şi jungla galben-portocalie.
— Lasă camera în mişcare, spuse el. Ai recepţionat un semnal de la lander?
De pe locul său, din faţa pupitrului de comandă, Ultimul întoarse un cap.
— Nu, Louis, scrith-ul îl blochează. Vezi golful acela aproape circular, acolo unde se termină marile fluvii? Nava uriaşă este pusă de-a curmezişul lui. În apropiere, pe Hartă, forma aceea în „Y” unde se unesc cele două fluvii — acolo este castelul unde se odihneşte acum landerul.
— Okay. Coboară câteva mii de kilometri. Dă-mi o panoramare. Acul se afundă în acoperişul sculptat.
— Ai făcut acelaşi tur şi cu Mincinosul, spuse Păpuşarul. Acum te aştepţi să găseşti schimbări?
— Nu. Ai devenit nerăbdător?
— Evident că nu, Louis.
— Acum ştiu mai multe decât atunci. Poate că o să prind detaliile care ne lipsesc. De pildă, ce este asta care se ridică lângă Polul Sud?
Ultimul le oferi o imagine mărită. Un triunghi extrem de negru, lung şi îngust, cu suprafaţa texturată, atârna drept în jos, din centrul Hărţii Kzin.
— O aripă radiatoare, spuse Păpuşarul. Bineînţeles, pentru că zona antarctică trebuie să fie menţinută îngheţată.
Băştinaşii de la bord erau complet stupefiaţi.
— Nu înţeleg, vorbi Harkabeeparolyn. Credeam că mai cunosc ceva ştiinţă, dar… ce este asta?
— Prea complicat. Ultimule…
— Luweewu, nu sunt proastă, şi nici un copil!
„Nu are mai mult de patruzeci de ani”, gândi Louis.
— Bine. Esenţa este că au dorit să imite o planetă. O bilă rotitoare, înţelegi? Razele soarelui cad razant pe polii unei bile rotitoare, aşa că acolo este frig. Şi pe imitaţia asta de lume trebuia să fie frig la poli. Ultimule, măreşte mai mult!
Suprafaţa fin texturată se acoperise de miriade de flapsuri orizontale reglabile, argintii pe faţa de deasupra, negre pe cealaltă. „Vara şi iarna”, gândi bărbatul, şi se auzi spunând:
— Incredibil!
— Luweewu?
Louis îşi ridică braţele a neputinţă.
— Atât de des mi-a scăpat! Cred că am acceptat totul, pentru ca apoi acest tot să devină prea mare. Tanj, prea mare!
În ochii lui Harkabeeparolyn apăruseră lacrimi.
— Acum cred. Lumea mea este o imitaţie a unei lumi reale.
Bărbatul o cuprinse în braţe.
— Este reală. Simţi acest lucru? Este la fel de reală ca şi mine. Se întinde sub picioarele tale. Este la fel de reală ca şi astronava. Doar mai mare. Cu mult, mult mai mare.
— Louis? îl întrerupse Ultimul.
Analizând prin telescop, descoperise alte aripioare mai mici, de-a lungul perimetrului Hărţii.
— Natural că şi regiunile arctice trebuie răcite.
— Mda. Va fi perfect într-un minut. Du-ne acum spre Pumnul-lui-Dumnezeu, dar nu te grăbi… Computerul poate să-l găsească?
— Desigur. Dar dacă-l găsim astupat? Ai spus că Ochiul Furtunii a fost astupat sau reparat.