— N-ar fi prea uşor să astupi Pumnul-lui-Dumnezeu. Gaura este mai mare decât Australia şi situată mult deasupra atmosferei.
Îşi frecă cu putere ochii închişi.
„Nu pot permite să mi se întâmple, gândi el. Ceea ce s-a întâmplat este real. Ce este real pot manipula prin creier. Tanj, n-ar fi trebuit să folosesc vreodată sârma. Mi-a deformat simţul realităţii. Dar… aripi radiatoare sub poli?”
Ieşiră de sub Harta Kzin. Radarul de profunzime nu detectase nici o conductă sub fundul oceanului. Ceea ce putea însemna că protecţia antimeteoritică era prezentă sub forma unei spume depuse pe scrith. Conductele trebuie să fi fost la locurile lor, altfel aluviunile ar fi acoperit fundul oceanelor.
Toate aceste denivelări de pe dedesubtul Lumii Inelare — acele lungi, lungi canioane subacvatice. Câte o dragă în cel mai adânc canion şi o gură colectoare la unul dintre capete ar fi putut menţine curat patul oceanului.
— Virează puţin, Ultimule. Du-ne sub Harta Marte. Apoi, sub Harta Pământ. Nu ne vom îndepărta prea mult din drumul nostru.
— Aproape două ore.
— Merită riscul.
Două ore. Louis moţăi în câmpul de dormit. Ştia că un aventurier doarme pe apucate. Se trezi prea devreme, pe când fundul mării încă mai luneca pe deasupra plafonului Acului. Văzu cum încetineşte şi se opreşte.
— Marte lipseşte, spuse Ultimul.
Louis îşi clătină violent capul. Trezeşte-te!
— Cum?!
— Marte este o lume rece uscată, aproape lipsită de aer, nu-i aşa? întreaga Hartă trebuia răcită, deshidratată şi ridicată aproape de limita atmosferei.
— Mda, toate astea…
— Atunci, priveşte! Ar trebui să fim sub Harta Marte. Vezi vreo aripă cu mult mai mare decât cea de sub Harta Kzin? Vezi o cavitate aproape circulară care să se ridice treizeci de kilometri spre interior?
Nu exista nimic deasupra capetelor lor, cu excepţia contururilor inversate ale fundului de mare.
— Louis, asta este incredibil. Dacă memoria computerului ne lasă… Picioarele Ultimului se pliară, iar capetele i se aplecară spre buric.
— Memoria computerului este perfectă, spuse Louis. Relaxează-te! Computerul n-are nimic. Vezi dacă temperatura oceanului este mai ridicată deasupra noastră.
Ultimul ezita, pe jumătate într-o poziţie de fetus, apoi chiui „Da, da” şi se repezi la tastatura pupitrului de comandă.
— Dacă înţeleg eu bine, lipseşte una dintre lumile voastre? întrebă Harkabeeparolyn.
— Una dintre cele mici. Curată neglijenţă, scumpa mea!
— Astea nu sunt bile, adăugă ea gânditoare.
— Nu. Sunt decojite, ca un fruct rotund. Apoi, coaja e întinsă orizontal.
— Temperatura în aceste zone variază, interveni Ultimul în discuţie. Ignorând regiunile din jurul aripilor, am găsit temperaturi cuprinse între cinci şi douăzeci şi şapte de grade.
— Apa ar trebui să fie mai caldă în jurul Hărţii Marte.
— Harta Marte nu iese în evidenţă, iar apa nu este mai caldă.
— Ce…e? Asta este de-a dreptul straniu.
— Dacă te înţeleg — da, este o problemă.
Gâtul Păpuşarului se arcui şi se curbă până ajunse să se privească pe sine drept în ochi. Louis îl văzuse şi pe Nessus făcând la fel şi se întrebă dacă nu era un fel de râs specific speciei sale. Putea fi şi o concentrare. Chestia asta o speria pe Harkabeeparolyn până la leşin, dar ea nu lăsa impresia că ar vrea să-şi ferească privirea.
Louis se plimba de colo-colo, ca o sălbăticiune în cuşcă. Marte trebuia să fie îngheţat. Atunci unde?…
Ultimul fluieră un vechi refren.
— Reţeaua?
Louis se opri brusc.
— Reţeaua. Exact. Şi asta ar însemna că… tanj! Atât de simplu?
— Progresăm. Următoarea mişcare?
Aflaseră destul de multe privind partea de dedesubt a lumilor. Deci…
— Du-ne, te rog, sub Harta Pământ, la nivelul fundaţiei.
— Da, da! răspunse Ultimul.
Acul continua să înainteze în sensul de rotaţie.
„Atât de mult ocean, gândi Louis, şi atât de puţin uscat. De ce doriseră Inginerii Lumii Inelare să pună atât de multă apă sărată în numai două regiuni? Două pentru balans, desigur, dar de ce atât de mari?”
Rezervoare? Parţial. Prezervarea vieţii marine de pe o lume abandonată de Pak? Un conservator ar fi spus că merita preţul; dar aici era vorba de Protectorii Pak. Tot ce făcuseră fusese pentru siguranţa lor şi a descendenţilor lor.
„Hărţile,” gândi Louis, „fuseseră superbe elemente ale unei direcţii greşite…”
În ciuda contururilor patului oceanic, Pământul era uşor de recunoscut. Louis observă curbura aplatizată a platourilor continentale atunci când trecură pe sub Africa, Australia, cele două Americi, Groenlanda… aripile de sub Antarctica şi Oceanul Arctic… băştinaşii Lumii Inelare priveau şi aprobau politicos. De ce le-ar fi păsat? Nu era lumea lor.
Da, trebuia să facă tot posibilul să-i ducă pe Harkabeeparolyn şi pe Kawaresksenjajok acasă, dacă nu mai putea face altceva pentru ei. Acum, Louis Wu era atât de aproape de Pământ cum nu avea să mai fie vreodată.
Deasupra lor, defila în continuare patul oceanic.
Apoi, ţărmurile: curba plată a platoului continental bordând o masă de golfuri şi golfuleţe, delte de fluvii, peninsule şi insule, detalii accidentate mult prea fine pentru acuitatea ochiului omenesc. Acul se îndrepta spre babord, în sensul de rotaţie. Trecură pe sub lanţuri de munţi goi pe dinăuntru şi pe sub mări plate. O linie fin delimitată ducea drept spre sensul de rotaţie, iar la căpătui ei se zărea un punct de lumină.
Pumnul-lui-Dumnezeu.
Ceva uriaş lovise Lumea Inelară cu multă vreme în urmă. Bila de foc deformase pardoseala ei pe direcţie ascendentă, sub forma unui con înclinat, apoi o străpunsese. Aproape de acest uriaş tunel conic se vedeau urmele unui meteorit mult mai recent: astronava Produs General avariată, cu pasagerii ei îngheţaţi în stază, care căzuse cu o viteză de o mie două sute de kilometri pe secundă. Tanj, de fapt şi ea deformase scrith-ul!
Acul Încins al Căutării se ridica, urmând pata de lumină a unei raze: lumina naturală a soarelui care inunda vertical craterul din vârful muntelui Pumnul-lui-Dumnezeu. Fâşiile de scrith se alungiseră şi se subţiaseră când bila de foc le străpunsese şi acum arătau ca nişte piscuri în jurul conului unui vulcan. Astronava se ridică deasupra lor.
Deşertul se întindea pretutindeni. Impactul care crease Pumnul-lui-Dumnezeu mistuise viaţa pe o întindere cu mult mai mare decât cea a Pământului. Departe, foarte departe, la aproape o sută cincizeci de mii de kilometri, albastrul depărtării se contopea cu cel al mării: numai perspectiva oferită de cei o mie şase sute de kilometri la care se afla Acul le permitea să vadă atât de departe.
— Să trecem la treabă! spuse Louis. Dă-ne o vedere de pe camerele landerului. Hai să vedem ce mai face Chmeee.
— Da, da.
27. MARELE OCEAN
Şase ferestre rectangulare pluteau dincolo de carcasă. Şase camere de luat vederi transmiteau imaginile punţii de comandă a landerului, puntea inferioară şi patru zone diferite din afara lui.