În cele din urmă, femeia îl luă în patul de apă, ignorând prezenţa lui Kawaresksenjajok, care zâmbea spre ei peste umăr; după aceea, puştiul reveni la perete, pentru a privi de dedesubt defilarea Marelui Ocean.
În rishathra, exista o anume liniştire. Falsă, poate. Cui îi păsa?
Fără îndoială, era o cantitate imensă de apă acolo jos.
De la cei o mie şase sute de kilometri, se putea vedea întinzându-se, până ce pătura aerului bloca privirea. Şi, pe majoritatea acestei distanţe, nu exista o singură insulă! Contururile fundului marin erau vizibile pentru că, în bună măsură, apa nu era suficient de adâncă. Singura insulă era cu mult în spate, şi aceea fusese, probabil, un pisc subacvatic înainte de distorsiunea produsă de Pumnul-lui-Dumnezeu.
Existau furtuni. Priviseră în van, sperând să găsească formele spirale specifice uraganelor şi taifunurilor. Remarcaseră însă mai mulţi nori ce semănau cu nişte fluvii proiectate în aer. Dacă-i priveai bine, sesizai că se mişcă. Chiar şi de la acea înălţime, se vedea că se deplasează.
Kzinii care se avântaseră într-o asemenea vastitate nu erau nişte fricoşi, iar cei care se întorseseră nu erau nebuni. Acel model de insule de la orizontul dinspre tribord — trebuia să clipeşti pentru a fi sigur că se afla, într-adevăr, acolo era mai mult ca sigur Harta Pământ. Pierdută şi ea în tot acest albastru.
O voce de contralto, precisă şi rece, îşi făcu loc în gândurile sale.
— Louis, am redus viteza noastră maximă la şase kilometri şi jumătate pe secundă.
— Okay. Şapte, opt, cui îi pasă?
— Louis, unde ai spus că este localizat sistemul de apărare antimeteoritică?
Exista o anumită nuanţă în tonul Păpuşarului…
— N-am spus. Nu ştiu.
— Ai spus, pătratele de umbră. Eşti înregistrat. Trebuie să fie pe pătratele de umbră, dacă apărarea antimeteoritică nu poate proteja şi partea de dedesubt a Lumii Inelare…
Păpuşarul avea o voce egală, din care nu răzbătea nici o emoţie.
— Trebuie să admit că am greşit?
— Acum, fii atent, Louis. În timp ce înaintăm cu 7,04 kilometri pe secundă, soarele scânteiază. Îl am pe înregistrările vizuale. Nu-l vedem din cauza scuturilor antiradiaţie. Soarele expulzează un jet de plasmă de câteva milioane de kilometri lungime. Este dificil de observat pentru că este îndreptat direct spre noi. Nu se arcuieşte în câmpul magnetic solar, aşa cum o fac în mod obişnuit alte erupţii solare.
— Pe noi nu ne-a lovit o erupţie solară.
— Această erupţie se întinde pe mai multe milioane de kilometri, timp de douăzeci de minute. Apoi, virează în violet.
— Dumnezeule!
— Un laser cu gaz, la o scară foarte mare. Solul încă străluceşte acolo unde l-a lovit flama. Estimez că a acoperit o regiune cu un diametru de 10 kilometri: nu este o rază prea îngustă, dar, în mod normal, n-ar avea nevoie să fie. Socotind doar o eficienţă moderată, o erupţie de o asemenea dimensiune ar putea furniza energia necesară unui laser cu gaz cu o putere de 3 x 1027 ergi pe secundă, timp de aproape o oră.
Se lăsase tăcerea.
— Louis?
— Lasă-mă un minut. Ultimule, asta este o armă impresionantă. — Apoi, îi străfulgeră prin minte: secretul Inginerilor Lumii Inelare. — De aceea se simţeau ei în siguranţă. De aceea au putut să construiască Lumea Inelară. Puteau respinge orice fel de invazie. Aveau o armă laser mai mare decât lumile, mai mare decât sistemul Pământ-Lună, mai mare decât… Ultimule, cred că am să leşin…
— Louis, nu avem timp de asta!
— Ce a declanşat jetul? Ceva a provocat soarele să arunce plasma. Ceva magnetic, trebuie să fie magnetic. Ar putea fi una dintre funcţiunile pătratelor de umbră?
— Eu n-aş spune asta. Camerele au înregistrat doar faptul că pătratele de umbră s-au dat la o parte, pentru a permite fasciculului să treacă, comprimându-se în altă parte, probabil pentru a proteja solul de o radiaţie sporită. Nu putem presupune că acelaşi pătrat de umbră manipulează magnetic fotosfera. Un Inginer inteligent ar fi proiectat două sisteme complet independente.
— Ai dreptate, fără nici o îndoială. Totuşi, n-ai vrea să verifici? Am înregistrat toate efectele magnetice posibile, din trei unghiuri diferite. Află ce a provocat erupţia solară. Allah, Kdapt, Brahma, Finagle, faceţi să fie pătratele de umbră! Ultimule, orice ai afla, nu te retrage în tine!
Urmă o pauză ciudată. Apoi:
— În asemenea condiţii, acest lucru ne-ar afecta pe toţi. N-am să fac asta, exceptând cazul în care n-ar mai exista nici o speranţă. Ce crezi?
— Totdeauna mai rămâne o speranţă. Adu-ţi aminte de asta! În sfârşit, se vedea Harta Marte. Era mai departe decât Harta Pământ — o sută şaizeci de mii de kilometri direct spre tribord — dar, spre deosebire de aceasta, alcătuia o masă compactă. Din acel unghi, semăna cu o linie neagră: treizeci de kilometri deasupra mării, aşa cum prezisese Ultimul.
O lumină roşie clipea pe pupitrul de comandă al landerului. Temperatura: patruzeci şi patru de grade Celsius, numai bună pentru o baie termală. Nici o luminiţă nu se zărea pe marele coşciug care-l adăpostea pe Chmeee. Autodocul îşi avea propriul sistem de control al temperaturii.
După toate aparenţele, Kzinii rămăseseră fără explozibili. Dar rezerva de lemn de foc părea infinită. Treizeci de mii de kilometri de parcurs, cu şase kilometri şi jumătate pe secundă.
— Louis?
Bărbatul ieşi din câmpul de dormit. „Ultimul,” gândi el, „arată îngrozitor.” Coama îi era răvăşită, iar pielea jupuită pe o parte. Era înţepenit ca şi cum genunchii i-ar fi fost făcuţi din lemn.
— O să ne gândim la altceva, îi spuse Louis. — Ar fi dorit să treacă prin perete şi să-l pocnească în coamă, pentru a-i da o anumită siguranţă. — Poate există vreo bibliotecă în castel. Poate Chmeee deja ştie ceva ce noi nu ştim. Tanj, poate echipa de reparaţie cunoaşte deja răspunsul!
— Cunoaştem acelaşi răspuns. O şansă de a studia petele solare de dedesubt. — Vocea Păpuşarului era rece ca iarna; vocea unui computer. — Ghiciseşi, nu-i aşa? Modelul hexagonal al supraconductorilor încastraţi în fundaţia Lumii Inelare. Scrith-ul poate fi magnetizat să manipuleze jeturile de plasmă din fotosfera solară.
— Mda…
— Se pare că un asemenea eveniment a descentrat Lumea Inelară. Un jet de plasmă creat pentru a pulveriza un meteorit, o cometă rătăcită sau o flotă de pe Pământ sau de pe Kzin. Plasma a lovit Lumea Inelară. Nu mai existau jeturi de orientare care s-o aducă înapoi. Oricum, fără jetul de plasmă, meteoritul ar fi făcut acelaşi lucru. Echipa de reparaţii a venit mai târziu: prea târziu.
— Să sperăm că nu.
— Reţeaua nu este o rezervă pentru jeturile de orientare.
— Nu. Te simţi bine?
— Nu.
— Ce intenţionezi să faci în continuare?
— Am să-ţi urmez ordinele.
— Bine.
— Dacă aş mai fi Ultimul acestei expediţii, aş renunţa.
— Te cred.
— Ai ghicit şi ce era mai rău? Am calculat că, probabil, soarele poate fi mutat. Poate fi stimulat să producă jeturi de plasmă, iar plasma poate fi făcută să acţioneze ca un laser cu gaz, formând astfel un fel de propulsor fotonic chiar pentru soare. Lumea Inelară ar fi împinsă şi ea de gravitaţia acestuia. Dar chiar şi cea mai mare împingere posibilă ar fi infimă, prea mică pentru a ne ajuta. Dacă acceleraţia ar depăşi 2 x 10-4 g, Lumea Inelară ar fi lăsată în urmă. În orice caz, radiaţia de la jetul de plasmă ar distruge complet ecologia. Louis, râzi?