— Îmi aminteşte de condensatoarele de apă din oraşul meu, spuse băiatul. Probabil că de aici au învăţat semenii mei să le construiască. Chmeee, ţi-am povestit despre ele?
— Da. În schimb, dacă Constructorii Oraşului au ajuns atât de departe, mă întreb dacă au găsit şi o cale de trecere. Legendele voastre vorbesc cumva de un ţinut gol pe dinăuntru?
— Nu.
— Magicienii lor, interveni Louis, seamănă toţi cu Protectorii Pak.
— Luweewu, această cascadă uriaşă — de ce este aici o cantitate atât de mare?
— Trebuie să se întindă de jur împrejurul vârfului Hărţii. Adună vaporii de apă, pentru că vârful Hărţii trebuie să rămână uscat. — Apoi, Louis întrebă: Ultimule, mă asculţi?
— Da, care-ţi sunt ordinele?
— O să facem un ocol cu landerul, utilizând radarul de profunzime şi alte instrumente. Poate găsim o intrare sub căderea de apă. Vom utiliza Acul ca să explorăm deasupra. Cum stăm cu rezerva de combustibil?
— Adecvată, ţinând cont că nu vom mai pleca acasă.
— Bine. Vom disloca sonda şi o vom programa să urmeze Acul la… şaisprezece kilometri altitudine şi pe lângă ţărm. Păstrează legăturile între discurile de păşit şi microfoanele deschise. Chmeee, vrei să pilotezi tu landerul?
— Da, da, răspunse Kzinul.
— Okay. Vino aici, Kawa!
— Mi-ar plăcea să rămân, se rugă băiatul.
— Harkabeeparolyn m-ar ucide. Vino!
Acul se înălţă cu treizeci de kilometri şi roşul Marte se micşoră sub ei.
— Arată îngrozitor, fu de părere Kawaresksenjajok. Louis ignoră remarca.
— Cel puţin, ştim că avem de căutat ceva mare. Imaginaţi-vă un petec suficient de întins care să acopere Pumnul-lui-Dumnezeu. Căutăm o trapă destul de mare pentru a permite trecerea lui şi a vehiculului care îl transportă. Unde aţi fi pus-o voi pe Harta Marte? Vorbeşte, Ultimule…
— Sub cascadă, răspunse Ultimul. Cine s-o vadă acolo? Oceanul este pustiu. Cascada ar putea ascunde totul.
— Mda, are sens. Chmeee tocmai cercetează acest lucru. În altă parte e posibil?
— Dacă ar fi să ascund conturul unei trape gigantice în peisajul marţian? Probabil aş opta pentru o formă neregulată, cu articulaţiile într-un canion lung şi drept. Poate că aş aşeza-o sub gheaţă; aş topi şi aş reîngheţa Polul Nord, pentru a-mi asigura intrarea şi ieşirea.
— Există un astfel de canion?
— Desigur. Mi-am făcut temele. Louis, polii reprezintă miza cea mai mare. Marţienii niciodată nu s-au apropiat de poli. I-a ucis apa.
Harta reprezenta o proiecţie polară; Polul Sud era răspândit în jurul marginilor.
— Okay. Du-ne la Polul Nord! Dacă nu vom găsi nimic, vom spirala spre zona dinafară. Rămâi deasupra şi ţine toate instrumentele în funcţiune! Să nu ne facem prea multe griji dacă ceva trage asupra Acului. Chmeee, mă auzi?
— Te aud.
— Spune-ne tot ce vezi. Există destule şanse ca tu să afli ceea ce căutăm. Nu încerca să faci ceva. — „Oare se va supune?” se întrebă Louis. — N-o să invadăm zona cu un biet lander. Suntem ca nişte hoţi. Mai bine să fim loviţi într-o carcasă Produs General.
Radarul de profunzime se oprea în fundaţia de scrith. Deasupra scrith-ului, munţii şi văile păreau translucide. Existau mări de praf marţian suficient de fin pentru a curge asemeni unui ulei. Sub praf, erau oraşe de tot feluclass="underline" clădiri din piatră mai densă decât praful, cu pereţi curbaţi şi colţuri rotunjite, prevăzuţi cu foarte multe deschizături. Constructorii Oraşului priveau uimiţi, la fel şi Louis Wu. Marţienii din spaţiul cunoscut dispăruseră de sute de ani.
Aerul era transparent, aidoma vidului. Departe, spre tribord, dincolo de orizont, se zărea un munte cu mult mai înalt decât cei de pe Pământ. Mons Olympus, desigur. Şi un fel de aşchie albă ce plutea deasupra craterului.
Acul se prăvăli şi îşi opri căderea chiar deasupra dunelor ce creşteau cu repeziciune. Structura era încă vizibilă, de la înălţimea la care zburau, cincizeci sau şaizeci de metri deasupra vârfului; iar Acul trebuia să fi fost destul de vizibil pentru ocupanţii ei.
— Chmeee?
— Te ascult.
Louis îşi reprimă tentaţia de a vorbi în şoaptă.
— Am descoperit un zgârie-nori plutitor. S-ar putea să aibă treizeci de etaje şi e prevăzut cu ferestre panoramice şi rampă de aterizare pentru maşini. E construit ca un con dublu. Seamănă foarte mult cu clădirea pe care am luat-o noi în prima călătorie, folositoarea navă Improbabilul.
— E identică?
— Nu tocmai, dar aproape. Şi pluteşte deasupra celui mai înalt munte de pe Marte. Tanj, parcă ar fi un post de semnalizare!
— Pare a fi un semnal destinat nouă. Să mă teleportez?
— Încă nu. Ai descoperit ceva?
— Cred că am găsit conturul unei trape uriaşe în spatele cascadei. Ar putea trece prin ea o flotă de război sau un petec capabil să acopere craterul Pumnului-lui-Dumnezeu. E posibil să se deschidă cu ajutorul unor semnale. N-am încercat.
— Nu încerca! Rămâi pe poziţii! Ultimule?
— Am nivelul de radiaţie şi scanarea radarului de profunzime. Clădirea radiază puţină energie. Levitaţia magnetică nu necesită o cantitate prea mare de energie.
— Ce este înăuntru?
— Iată!
Ultimul le oferi o imagine. Radarul de profunzime arăta o construcţie colorată în gri-translucid. Părea a fi o clădire plutitoare modificată pentru călătorie, cu rezervoare de combustibil şi motoare pentru aer respirabil montate la etajul al cincisprezecelea.
— Solidă construcţie, aprecie Ultimul. Pereţi din beton sau ceva la fel de dens. Nu există nici un vehicul în hangar. Acelea sunt telescoape sau alţi senzori, în turn şi în fundaţie. Nu pot preciza dacă structura este ocupată.
— Asta este, într-adevăr, problema. Aş vrea să vă prezint o strategie. Voi spuneţi-mi cum sună. Unu: ne ducem, cât se poate de repede, chiar deasupra piscului.
— Devenind astfel o ţintă perfectă…
— Suntem ţintă şi acum.
— Nu şi pentru armele ce s-ar afla în interiorul lui Mons Olympus.
— Atunci, de ce dracu’ mai purtăm cu noi o carcasă Produs General? Dacă nimeni nu trage asupra noastră, trecem la punctul doi: analizăm craterul cu radarul de profunzime. Dacă nu găsim altceva decât un planşeu din scrith curat, atunci trecem la etapa a treia: vaporizăm clădirea. Putem s-o facem? Rapid?
— Da. Nu avem însă energie înmagazinată pentru o eventuală repetiţie. Care este pasul al patrulea?
— Orice mijloc ce ne-ar duce înăuntru cât mai rapid. Chmeee, fii pregătit să ne salvezi cum poţi mai bine! Acum, spune-mi dacă ai de gând „să îngheţi” pe la jumătatea acestui plan.
— N-aş îndrăzni!
— Aşteaptă o clipă!
Louis observase că oaspeţii lui băştinaşi erau speriaţi de moarte.
— Dacă există un loc de unde lumea ta poate fi salvată, respectivul loc se află chiar sub noi, îi vorbi el lui Harkabeeparolyn. Credem că am găsit uşa. Se pare că a mai găsit-o şi altcineva. Nu ştim nimic despre el sau ei. Înţelegi?
— Sunt speriată, răspunse femeia.
— Şi eu sunt. Poţi să-l calmezi pe băiat?
— Dar tu poţi să mă ţii pe mine calmă? — Râse nervos. — Am să încerc.
— Ultimule, dă-i drumul!
Acul ţâşni spre cer cu aproape 20 g, se rostogoli şi se opri cu susul în jos, în vecinătatea clădirii plutitoare. Stomacul lui Louis se dădu şi el peste cap. Ambii Constructori ai Oraşului se ghemuiseră. Kawaresksenjajok îl strângea furibund de braţ.