O scurtă privire le arătă că fundul craterului era plin de lavă veche. Louis trecu la imaginea radarului de profunzime.
Era acolo! O gaură în scrith, un tunel invers care ducea în sus (în jos!) prin craterul lui Mons Olympus. Era mult prea mic pentru a putea trece prin el echipamentul de reparaţie al Lumii Inelare. Semăna, mai degrabă, cu o trapă de scăpare — totuşi, era suficient de mare pentru a permite Acului să treacă.
— Foc! comandă Louis.
Ultimul utilizase până acum acest fascicul ca pe un reflector de lumină. La distanţă mică, era devastator. Clădirea plutitoare deveni o panglică de incandescenţă având un cap ca de cometă din beton clocotind. Apoi, rămase doar un nor de praf.
— Coboară! spuse din nou Louis.
— Louis?
— Aici, reprezentăm o ţintă. Nu avem timp. Coboară! 20 g. Ne vom croi propria uşă.
Peisajul ocru era ca un acoperiş deasupra capetelor lor. Radarul de profunzime le arăta că exista o gaură în scrith care se pregătea să-i înghită. Dar toate celelalte simţuri indicau craterul de lavă solidificată din Mons Olympus urcând cu o viteză teribilă pentru a-i spulbera.
Unghiile lui Kawaresksenjajok, înfipte adânc în braţul lui Louis, se umpluseră de sânge. Harkabeeparolyn părea să fi îngheţat. Louis se ghemui, în aşteptarea impactului.
Întuneric.
Pe ecranul radarului de profunzime defilau lumini lăptoase şi informe. Altceva strălucea undeva: stele roşii, verzi, portocalii. Era tastatura de pe panoul de comandă.
— Ultimule!
Nici un răspuns.
— Ultimule, aprinde o lumină! Utilizează reflectoarele! Lasă-ne să vedem ce ne ameninţă!
— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Harkabeeparolyn, pe un ton plângăreţ. Ochii lui Louis se adaptau treptat la întuneric; o vedea acum stând pe podea, cu genunchii strânşi la gură.
Luminile cabinei se aprinseră brusc. Ultimul reveni de la pupitrul de comandă. Părea micşorat: se ghemuise deja pe jumătate.
— N-o mai pot face, Louis!
— Noi nu putem utiliza comenzile. Ştii asta! Aprinde un reflector, să vedem ce-i afară.
Păpuşarul atinse o comandă. O lumină albă, difuză, învălui carcasa în faţa punţii de comandă.
— Suntem încastraţi în ceva. — Un cap privea în jos; celălalt spuse: Lavă. Carcasa exterioară este la trei sute şaptezeci de grade. Lava ne-a acoperit în timp ce eram în stază şi acum se răceşte.
— E ca şi cum cineva s-ar fi pregătit să ne întâmpine. Suntem în continuare răsturnaţi cu susul în jos?
— Da.
— Deci nu putem accelera în sus. Numai în jos.
— Da.
— Vrei să încerci?
— Ce-mi ceri? Ar fi trebuit să fi renunţat chiar înainte de a-mi arde hiperpropulsorul…
— Linişteşte-te, acum.
— … sau poate chiar înainte de a mă fi decis să răpesc un om şi un Kzin. Aceasta a fost, probabil, greşeala cea mare…
— Pierdem timpul!
— Nu există loc unde să disipăm excesul de căldură al Acului. Utilizarea propulsoarelor ne va duce, într-o oră sau două, aproape de momentul când vom intra din nou în stază, în aşteptarea altor desfăşurări de evenimente.
— Atunci, opreşte-te o clipă! Ce ai obţinut cu radarul de profunzime?
— Rocă masivă în toate direcţiile, care se crapă în urma răcirii. Stai să extind câmpul… Louis? Podea din scrith la zece kilometri sub noi. Sub vârful Acului. Un acoperiş mai subţire din scrith la şaptesprezece kilometri deasupra.
Louis intrase în panică.
— Chmeee, ai auzit toate astea? Răspunsul îl primi într-o formă neobişnuită.
Auzi un urlet inuman de durere şi de furie când Chmeee apăru pe discul de păşit alergând şi protejându-şi ochii cu braţele. Harkabeeparolyn se feri din calea sa. Patul de apă i se interpuse în faţă; Kzinul se rostogoli peste el, până ajunse pe podea.
Louis se năpusti la duş. Îl porni la presiune maximă, sări peste patul de apă, îşi fixă umărul sub braţul lui Chmeee şi-l săltă. Carnea lui Chmeee era fierbinte sub blană.
Kzinul se ridică, urmărind jetul de apă rece. Se mişca astfel încât apa să-l pătrundă peste tot; apoi intră cu toată faţa în jet. În cele din urmă, întrebă:
— De unde ai ştiut?
— O să începi să miroşi într-un minut, răspunse Louis. Blană arsă. Ce s-a întâmplat?
— Brusc, am luat foc. Zeci de luminiţe roşii străluceau pe punte. Am sărit pe discuri. Landerul este încă pe pilot automat, dacă nu a fost deja distrus.
— O să aflăm. Acul este încastrat în lavă. Ultimule, mă auzi? Louis se întoarse spre puntea de comandă.
Păpuşarul se ghemuise, ţinându-şi ambele capete aplecate spre pântece.
Avusese parte de prea multe şocuri… Era uşor de constatat asta. Un ecran de pe puntea de comandă arăta o figură pe jumătate familiară.
Aceeaşi figură, mărită, privea din dreptunghiul care fusese o proiecţie a radarului de profunzime. O figură-mască, oarecum asemănătoare cu o faţă umană turnată din piele bătrână. Nu avea păr. Maxilarele erau puternice, fără dinţi. Din profunzimi, de sub marginea sprâncenelor, ochii îl scrutau contemplativ pe Louis.
30. MANEVRE DE CULISE
— Se pare că v-aţi pierdut pilotul, spuse intrusul cu masca de piele. Plutea în afara carcasei: un Protector cu capul deformat şi umeri de forma unui pepene, o stafie în blocul de rocă care-i înconjura.
Louis reuşi doar să înghită în sec. Şocul venise mult prea repede şi dintr-o direcţie neaşteptată. Era conştient doar de faptul că alături de el se afla Chmeee, care se stropea în continuare cu apă şi analiza un potenţial inamic. Constructorii Oraşului rămăseseră muţi. Dacă Louis interpreta corect figurile lor, erau mai aproape de adoraţie şi de extaz decât de teamă.
— Sunteţi complet prinşi în trapă, spuse Protectorul. Destul de curând, veţi intra în stază şi nu este nevoie să mai discutăm ce se va întâmpla după aceea. Mă simt eliberat. Mă întreb dacă eu însumi m-aş fi hotărât să vă ucid.
— Am crezut că aţi murit cu toţii, spuse Louis.
— Pak au murit cu un sfert de milion de ani în urmă. — Deşi buzele şi gingiile deformate ale Protectorului distorsionau anumite consoane, acesta vorbea clar în interplanetară. De ce tocmai în interplanetară? — O epidemie i-a omorât pe toţi. Aţi avut dreptate să presupuneţi că toţi Protectorii au murit. Dar arborele vieţii trăieşte încă sub Harta Marte. Uneori, el este descoperit. Presupun că drogul nemuririi a fost fabricat aici, atunci când un Protector a avut nevoie de fonduri pentru vreun proiect.
— Cum ai învăţat interplanetara?
— Am crescut cu ea. Louis, nu mă recunoşti? Bărbatul icni. Parcă ar fi fost lovit cu un cuţit în stomac.
— Teela? Cum e posibil?
Figura ei era la fel de împietrită ca o mască. Cum îşi exterioriza sentimentele?
— Puţină cunoaştere, spuse ea. Ştii povestea… Căutătorul voia să găsească baza Arcadei. Mi-am etalat educaţia superioară în faţa lui: i-am spus că Arcada nu are bază şi că lumea este un inel. S-a supărat rău de tot. I-am spus că dacă ar căuta locul de unde lumea poate fi condusă, ar trebui să se ghideze după barăcile constructorilor.