— Presupui că ar fi ales alte arme? întrebă Chmeee.
— Arme, perioadă, circumstanţe, număr de Protectori operaţionali — avea nenumărate posibilităţi.
— Acum tu te joci cu noi, Louis? Dacă ştii ceva, de ce nu ne spui direct?
Louis aruncă o privire vinovată spre Constructorii Oraşului şi văzu că Harkabeeparolyn încerca să rămână trează, iar Kawaresksenjajok asculta cu multă atenţie. O pereche de eroi autonumiţi îşi aştepta şansa de a ajuta la salvarea lumii. „Tanj!”
— 1,5 trilioane de oameni…, murmură el.
— Pentru a salva douăzeci şi opt de trilioane, şi pe noi înşine.
— Nici nu-i cunoaştem, Chmeee. Oricum, nu atât de mulţi. Am sperat ca unul dintre voi să se gândească la asta. Eu mi-am tot bătut capul, încercând să văd anumite…
— Să-i cunoaştem? Pe cine?
— Valavirgillin. Ginjerofer. Regele gigant. Mar Korssil. Laliskareerlyar şi Fortaralisplyar. Crescătorii, Giganţii Ierbii, Amfibienii, Oamenii Agăţători, Oamenii Nopţii, Vânătorii Nopţii… Se presupune că trebuie să ucidem cinci la sută pentru a salva nouăzeci şi cinci la sută. Nu vi se par familiare aceste numere?
De data aceasta, Păpuşarul găsi de cuviinţă să răspundă:
— Sistemul jeturilor de orientare este cinci la sută funcţional. Echipa de reparaţii a Teelei le-a remontat pe cinci la sută din arcul Lumii Inelare. Aceştia sunt oamenii care trebuie să moară, Louis? Oamenii de pe acest arc?
Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok priveau neîncrezători. Louis îşi întinsese braţele, într-un gest de neputinţă.
— Îmi pare rău!
— Luweewu! izbucni băiatul. De ce?
— Am promis, spuse Louis. Dacă n-aş îi promis, probabil că ar fi trebuit să iau o decizie. I-am spus lui Valavirgillin că voi salva Lumea Inelară, indiferent de preţ. I-am promis, de asemenea, s-o salvez şi pe ea, dacă voi putea, dar nu pot. Nu avem timp s-o căutăm. Cu cât vom aştepta mai mult, cu atât va spori forţa de descentrare a Lumii Inelare. Deci, ea este pe arc. La fel şi oraşul plutitor, şi imperiul Oamenilor-Maşină, şi micii carnivori roşii, şi Giganţii Ierbii. Deci, vor muri cu toţii…
Harkabeeparolyn îşi împreunase mâinile.
— Dar asta înseamnă tot ce cunoaştem în lumea asta, chiar şi din auzite!
— Şi pentru mine înseamnă acelaşi lucru…
— Atunci, nu mai este nimic valoros de salvat! De ce trebuie ei să moară? Cum?
— Moartea este moarte, spuse Louis, apoi continuă: Otrăvire cu radiaţii. O mie cinci sute de miliarde de oameni din douăzeci sau treizeci de specii. Şi asta dacă facem totul cu precizie. Mai întâi, e necesar să aflăm unde suntem.
— Unde ar trebui să fim? întrebă Păpuşarul nedumerit.
— În două locuri. Locuri care controlează apărarea antimeteoritică. Trebuie să fim în stare să ghidăm jetul de plasmă, exploziile solare. Şi trebuie să deconectăm subsistemul ce provoacă transformarea jetului de plasmă în fascicul laser.
— Am găsit deja aceste locuri, spuse Ultimul. Când eraţi plecaţi, apărarea antimeteoritică a acţionat, probabil pentru a distruge landerul. Efectele magnetice mi-au dat peste cap aproape jumătate din echipamentul senzorial. În schimb, am reuşit să depistez originea impulsului. Curenţii masivi din podeaua Lumii Inelare, care provoacă şi manipulează exploziile solare, provin dintr-un punct de sub Polul Nord al Hărţii Marte.
— Poate că echipamentul trebuie răcit…, spuse Chmeee.
— La naiba cu asta! Şi despre efectul laser ce-ai aflat?
— Activitatea acolo a început cu câteva ore mai târziu: mici efecte electrice, după un anumit model. V-am pomenit de această sursă. Este chiar deasupra capetelor noastre, în raport cu orientarea navei.
— Cred că trebuie să deconectăm acest sistem, vorbi din nou Kzinul.
— Este cel mai uşor lucru! se răsti Louis. Aş putea s-o fac cu o lanternă-laser, cu o bombă sau cu dezintegratorul. Să învăţăm cum se provoacă erupţiile solare va fi partea cea mai grea. Cu siguranţă, comenzile nu au fost proiectate pentru idioţi, iar noi nu avem prea mult timp la dispoziţie.
— Şi după aceea?
— Vom declanşa o explozie peste ţinuturile locuite.
— Louis, detalii!
Ar fi trebuit să vorbească despre condamnarea la moarte pentru mai multe zeci de specii.
Kawaresksenjajok îşi ascunsese faţa. Figura lui Harkabeeparolyn parcă era dăltuită în piatră.
— Faceţi ce trebuie, murmură ea.
— Sistemul jeturilor de orientare este numai cinci la sută operaţional…
Chmeee aştepta.
— Combustibilul este format din protoni fierbinţi, proveniţi din soare. Vântul solar.
— Aha! exclamă Păpuşarul. Vom stimula soarele să multiplice consumul de combustibil cu un factor de douăzeci. Formele de viaţă expuse exploziilor vor muri sau se vor transforma drastic. Împingerea va spori cu acelaşi factor. Jeturile de orientare fie ne vor ajuta să ne salvăm, fie vor exploda…
— Ultimule, nu mai avem timp să le reproiectăm!
— Irelevant, interveni Chmeee, în afară de cazul când Louis se înşală total. Teela a inspectat acele motoare în timp ce erau montate.
— Aşa-i. Dacă n-ar fi fost suficient de rezistente, şi-ar fi propus să adauge un factor de siguranţă, pentru a se feri de ghinionul unei explozii solare mult prea mari. Ştia că acest lucru este posibil. Dublă gândire.
— Ghidarea exploziei nu ne este neapărat necesară, ci doar convenabilă, continuă Kzinul. Să deconectăm subsistemul de generare al fasciculului laser. Apoi, dacă este nevoie, Acul va fi plasat acolo unde dorim să ajungă explozia. Îl vom folosi ca pe o ţintă, prin accelerarea lui până ce se va declanşa sistemul apărării antimeteoritice. Acul este invulnerabil.
Louis aprobă din cap.
— Dorim ceva mult mai precis. Vom face treaba mai repede şi vom ucide mai puţini oameni. Dar… la naiba! N-o putem face! Nu putem!
Ultimul îi însoţise pentru a inspecta componentele apărării antimeteoritice. Nimeni nu-i ceruse acest lucru. Dispozitivul senzorial pe care-l demontase de pe Ac trebuia operat de buzele sau limba unui Păpuşar. Când sugerase să-l înveţe pe Louis cum să manevreze comenzile, utilizând pense şi pensete, Louis îi râsese în nas.
Ultimul petrecuse câteva ore în secţiunea blocată a Acului. Apoi îi urmase afară, prin tunel. Coama îi era vopsită în fâşii frumos pieptănate, ce străluceau în sute de culori. „Fiecare doreşte să arate bine la propriile lui funeralii”, gândi Louis şi se întrebă dacă nu era chiar adevărat.
Nu avuseseră nevoie să utilizeze o bombă pentru dezafectarea subsistemului laser. Ultimul pierduse o zi întreagă căutând comutatorul de oprire şi folosise un disc încărcat cu instrumente demontate, dar în cele din urmă îl găsise.
Reţeaua cablurilor supraconductoare îşi avea punctul nodal în scrith-ul aflat la treizeci de kilometri sub Polul Nord al Hărţii Marte. Descoperiseră un stâlp central, înalt de treizeci de kilometri, o teacă tubulară din scrith conţinând pompele de răcire ale Hărţii Marte. Complexul din vârf trebuia să fie Centrul de Control, presupuseseră ei. Găsiseră acolo un labirint de sasuri şi fiecare putea fi trecut numai dacă se rezolva un fel de proiect puzzle. Ultimul reuşise.
Trecuseră de ultima uşă. Dincolo, găsiseră un dom strălucitor luminat, un sol aparent uscat şi un podium în centru. Dar şi un miros care-l trimisese pe Louis valvârtej înapoi, pentru a-şi salva viaţa; pe drum, agăţase un Kawaresksenjajok uluit, de încheietura fină a mâinii. Sasul începuse să se închidă, iar băiatul nu se hotărâse să fugă. Louis îl plesnise peste cap şi continuase să fugă. Trecuseră de trei sasuri până să se oprească.