— Şi, iată-te cu un vampir pe care-l urai, spuse băiatul, după o pauză.
— Eram nevoit să stau cu el, răspunse vampirul. Aşa cum ţi-am spus, mă avea la mînă. Mi-a dat de înţeles că mai erau multe lucruri pe care nu le cunoşteam, lucruri pe care trebuia să le aflu şi că numai el mi le putea spune. Dar, în realitate, mai tot ce m-a învăţat erau chestii practice şi nu chiar atît de dificile, încît să nu-ţi dai seama singur. Cum am putea călători, de exemplu, cu vaporul, lăsîndu-ne sicriele transportate ca şi cum ar conţine rămăşiţele lumeşti ale unor persoane dragi trimise într-un loc sau altul, pentru a fi înmormîntate; cum nimeni n-ar îndrăzni să deschidă un asemenea sicriu şi noi am putea ieşi noaptea, pentru a curăţa vasul de şobolani — lucruri de genul acesta. Apoi erau magazinele şi oamenii de afaceri pe care îi cunoştea el şi care aveau să ne primească mult după ora închiderii, pentru a ne oferi haine pariziene de cea mai bună calitate, şi agenţii care erau gata să facă tranzacţii financiare în restaurante şi cabarete. În toate aceste chestiuni lumeşti, Lestat era un profesor foarte bun. Nu-mi dădeam seama şi nici nu-mi păsa ce fel de om fusese în viaţă, dar acum părea să facă parte din aceeaşi clasă cu mine, ceea ce pentru mine nu însemna cine ştie ce, cu excepţia faptului că ne făcea viaţa mai uşoară decît dacă lucrurile ar fi stat altfel. Avea un gust impecabil, deşi biblioteca mea era pentru el „o grămadă de praf” şi, de mai multe ori, a părut furios cînd m-a văzut citind sau notînd cîteva observaţii într-un jurnal. „Prostii de-ale muritorilor”, îmi spunea el, dar, în acelaşi timp, cheltuia atît de mult din banii mei pentru a mobila splendid Pointe du Lac, că, pînă şi eu, care nu eram zgîrcit deloc, rămîneam uimit. Iar cînd primeam oaspeţi — călători care veneau călare sau cu trăsurile şi care ne rugau să-i găzduim peste noapte, aducînd scrisori de recomandare din partea altor plantatori sau oficialităţi din New Orléans — se purta atît de frumos şi politicos, încît făcea ca lucrurile să fie mai uşoare pentru mine, care eram obligat să stau legat de el şi să-i îndur răutatea.
— Dar nu le făcea rău acestor oameni? întrebă băiatul.
— Ah, ba da, dar, dacă-mi dai voie, o să-ţi dezvălui un mic secret, care nu e valabil numai pentru vampiri, ci şi pentru generali, soldaţi şi regi. Majoritatea dintre noi mai degrabă vedem pe cineva murind, decît să fie tratat nepoliticos în casa noastră. Ciudat… da. Dar foarte adevărat, te asigur. Ştiam că Lestat vîna muritori în fiecare noapte. Dar, dacă s-ar fi purtat urît cu rudele mele, cu oaspeţii şi cu sclavii mei, n-aş fi suportat. Numai că n-o făcea. Părea să-i placă foarte mult să primească oaspeţi. Spunea că, atunci cînd e vorba de familiile noastre nu trebuie să ne uităm la bani. Şi mi se părea că îşi răsfaţă tatăl exagerat de mult. Îi spunea în permanenţă cît de frumoase şi scumpe erau pijamalele şi halatele lui, ce draperii din import îi pusese la pat, ce vinuri franţuzeşti şi spaniole aveam în pivniţă şi cît producea plantaţia, chiar şi în anii slabi, cînd pe coastă se vorbea despre abandonarea producţiei de indigo şi reprofilarea pe zahăr. Alteori, însă, se răstea la bătrîn, aşa cum ţi-am mai spus. Se înfuria atît de tare, încît bătrînul începea să plîngă ca un copil. „Nu am destulă grijă de tine ţinîndu-te în lux?” îi striga Lestat. „Nu-ţi fac toate plăcerile? Încetează să te mai plîngi că nu mergi la biserică sau la vechii prieteni! Prostii. Vechii tăi prieteni sînt morţi. De ce nu mori, să mă laşi în pace cu banii mei?” Bătrînul îi spunea încet şi plîngăreţ că toate acele lucruri însemnau atît de puţin la vîrsta lui. Ar fi fost mulţumit dacă ar fi rămas la ferma lui. Adesea am vrut să-l întreb: „Unde e ferma asta? De unde aţi venit în Louisiana?” pentru a avea un indiciu în legătură cu acel loc unde Lestat cunoscuse, probabil, un alt vampir. Dar n-am îndrăznit să aduc vorba despre aceste lucruri, ca nu cumva bătrînul să înceapă să plîngă şi Lestat să se înfurie. Dar acele crize nu erau mai dese decît momentele de bunătate aproape supusă, cînd Lestat îi ducea tatălui său cina pe tavă şi îi dădea să mănînce cu răbdare, în timp ce îi vorba despre vreme, noutăţile din New Orléans şi activităţile mamei şi surorii mele. Era evident că, între tată şi fiu exista o prăpastie foarte mare, atît în ceea ce privea educaţia, cît şi rafinamentul, dar nu puteam să-mi dau seama cum de se întîmplase aşa. Din această situaţie am căpătat o detaşare oarecum constantă.
Existenţa era posibilă, aşa cum ţi-am mai spus. În spatele zîmbetului său ironic exista întotdeauna promisiunea că ştia lucruri minunate sau îngrozitoare, avea legături cu niveluri ale întunericului pe care eu nici nu le puteam bănui. Şi, tot timpul, mă umilea şi mă ataca din cauza iubirii mele faţă de simţuri, şovăielii mele de a ucide şi senzaţiei de leşin pe care mi-o provoca uciderea. A rîs în hohote cînd am descoperit că mă vedeam în oglindă şi că crucile nu aveau nici un efect asupra mea şi mă şicana cînd întrebam de Dumnezeu sau de diavol. „Aş vrea să-l întîlnesc pe diavol într-o noapte”, a zis el odată cu un zîmbet şiret. „L-aş urmări de-aici pînă-n largul Pacificului. Eu sînt diavolul.” Cînd eu am rămas cu gura căscată, el a izbucnit în hohote de rîs. Dar, displăcîndu-l, am ajuns să-l ignor şi să-l suspectez şi, totuşi, să-l studiez cu o fascinaţie plină de detaşare. Uneori, mă trezeam uitîndu-mă fix la încheietura mîinii lui de unde îmi trăsesem viaţa de vampir şi cădeam într-o amorţeală atît de totală, încît mi se părea că mintea îmi părăseşte trupul sau că, mai degrabă, trupul lua locul minţii; atunci el se uita la mine cu o ignoranţă încăpăţînată faţă de ceea ce simţeam şi voiam să aflu şi mă zgîlţîia cu putere. Suportam cu o detaşare care-mi fusese necunoscută ca muritor şi am ajuns să înţeleg următorul lucru ca pe o parte din natura unui vampir: faptul că stăteam acasă la Pointe du Lac şi mă gîndeam ore întregi la viaţa fratelui meu, văzînd-o scurtă şi rotunjită în întunericul fără fund, înţelegînd acum pasiunea fără sens cu care îi plînsesem moartea şi cu care mă năpustisem asupra altor muritori, ca un animal turbat. Toată confuzia aceea era atunci asemeni unor dansatori în ceaţă; acum, avînd această natură ciudată de vampir, simţeam o tristeţe profundă. Dar nu meditam la asta. N-aş vrea să ai această impresie, căci meditaţia ar fi fost pentru mine o teribilă irosire; în schimb, priveam în jur la ceilalţi muritori pe care îi cunoşteam şi vedeam cît de preţioasă era viaţa, blamînd toate sentimentele inutile de vinovăţie şi toată pasiunea pe care o lasă să se strecoare printre degete ca firele de nisip. Abia acum, ca vampir, am ajuns să-mi cunosc sora, interzicîndu-i accesul pe plantaţie şi obligînd-o să trăiască la oraş, lucru de care avea atîta nevoie pentru a-şi cunoaşte propria viaţă şi propria frumuseţe şi pentru a se căsători, în loc să se gîndească la fratele nostru pierdut, la plecarea mea, sau să devină o infirmieră pentru mama noastră. Le ofeream tot ce aveau nevoie sau îşi doreau, considerînd că şi cea mai neînsemnată cerere era demnă de atenţia mea imediată. Sora mea rîdea de această transformare petrecută cu mine cînd ne întîlneam seara şi o luam la plimbare pe cheiul străjuit de copaci, savurînd parfumul portocalilor în floare şi căldura mîngîietoare, vorbind ore întregi despre cele mai ascunse gînduri şi vise ale ei, fantezii despre care nu îndrăznea să spună nimănui şi despre care îmi şoptea doar mie cînd stăteam în salonul slab iluminat, complet singuri. O vedeam drăguţă şi plină de viaţă în faţa mea, o făptură sclipitoare şi nepreţuită care, în curînd, avea să îmbătrînească, să moară, să piardă acele momente care, prin caracterul lor intangibil, ne promiteau greşit… greşit, nemurirea. De parcă aceasta ar fi fost dreptul nostru cîştigat prin naştere, al cărui sens nu îl puteam pricepe decît în acel moment de la jumătatea vieţii, cînd înaintea noastră se întindeau tot atîţia ani cît lăsasem deja în urmă. Cînd fiecare moment, absolut fiecare moment trebuie mai întîi cunoscut şi apoi savurat.