Detaşarea făcea toate aceste lucruri posibile, sublima singurătate cu care Lestat şi cu mine ne mişcăm printre muritori. Toate problemele materiale ne ocoleau. Ar trebui să-ţi spun care era natura practică a acestui lucru.
Lestat ştiuse întotdeauna cum să fure de la victimele alese pentru îmbrăcămintea luxoasă sau pentru alte semne de extravaganţă. Dar marea problemă a adăpostului şi discreţiei fusese pentru el o luptă teribilă. Bănuiam că, dincolo de acea mască de domn, era dureros de ignorant în ceea ce privea cele mai simple chestiuni financiare. Eu, însă, nu eram. Astfel că el putea să obţină bani gheaţă oricînd, iar eu îi investeam. Dacă nu buzunărea vreun mort pe stradă, se afla la cele mai mari mese de joc din cele mai luxoase localuri din oraş, folosindu-şi abilitatea de vampir pentru a suge aur, dolari şi acte de proprietate de la fiii de plantatori care îl considerau înşelător în prietenia lui, dar atrăgător datorită farmecului său. Numai că acest lucru nu-i oferise viaţa pe care o dorea şi, din acest motiv, m-a adus în lumea supranaturalului, ca să poată avea un investitor şi un manager pentru care aceste abilităţi din existenţa de muritor să devină extrem de preţioase în cealaltă viaţă.
Dar, dă-mi voie să-ţi descriu New Orléans-ul, aşa cum era pe atunci şi cum avea să devină, ca să înţelegi cît de simplă era existenţa noastră. Nici un oraş din America nu era ca New Orléans. Acesta era plin nu numai de francezi şi de spanioli din toate clasele sociale care alcătuiau în parte aristocraţia sa caracteristică, dar, mai tîrziu, şi de emigranţi de toate felurile, îndeosebi irlandezi şi germani. Nu erau numai sclavii negri, încă neomogenizaţi şi fantastici cu hainele lor tribale şi cu comportamentul lor deosebit, ci mai era şi clasa din ce în ce mai numeroasă a oamenilor de culoare liberi, acei oameni minunaţi în care sîngele nostru era amestecat cu cel din insule, care au dat naştere unei pături nemaipomenite şi unice, pătura meşteşugarilor, a artiştilor, a poeţilor şi a celebrei frumuseţi feminine. Pe urmă mai erau indienii, care umpleau cheiul în zilele de vară, vînzînd ierburi şi tot felul de obiecte lucrate de mînă. Şi, printre toţi aceştia, prin tot acest amestec de limbi, se aflau oamenii din port, marinarii de pe vapoare care veneau în număr mare să-şi cheltuie banii în cabarete, să cumpere pentru o noapte femei frumoase, atît brunete cît şi blonde, să cineze în cele mai bune localuri spaniole şi franţuzeşti şi să bea vinuri importate din toată lumea. Adăugă apoi la toţi aceştia, mulţi ani după transformarea mea, pe americanii care au construit oraşul din susul fluviului, dincolo de cartierul Francez, cu case greceşti magnifice, care luceau în lumina lunii asemeni unor temple. Şi, bineînţeles, plantatorii, veşnicii plantatori, care veneau în oraş cu familiile, în trăsuri strălucitoare pentru a cumpăra rochii de seară, obiecte din argint şi pietre preţioase, pentru a înţesa străzile înguste în drumul lor spre Opera Franceză, spre Théâtre d’Orléans şi spre Catedrala Sfîntului Louis, prin ale cărei uşi deschise acordurile slujbei ajungeau duminicile pînă la urechile mulţimii din Place d’Armes, acoperind zgomotul şi gălăgia din Piaţa Franceză, plutirea tăcută şi fantomatică a vaselor pe apele crescute ale fluviului Mississippi, acesta curgînd pe lîngă chei deasupra nivelului la care se afla New Orléans-ul însuşi, aşa încît vasele păreau să se profileze pe cer.
Acesta era New Orléans-ul, un oraş magic şi magnific în care un vampir, foarte bine îmbrăcat şi trecînd cu graţie prin lumina felinarelor cu gaz nu atrăgea atenţia mai mult decît sute de alte persoane ciudate — dacă atrăgea, totuşi, atenţia, dacă cineva se oprea să şoptească în spatele unui evantai „Bărbatul acela… ce palid e, cum străluceşte… cum se mişcă. Nu e firesc!” Un oraş în care un vampir poate să dispară chiar înainte ca vorbele să iasă de pe buze, căutînd alei pe care să vadă ca o pisică, baruri întunecate, unde marinarii dormeau cu capetele pe mese, camere de hotel înalte, unde cîte o făptură singuratică stătea cu picioarele pe o pernă brodată, învelite cu o cuvertură din dantelă, cu capul plecat în lumina lipsită de strălucire a unei singure lumînări, fără să vadă umbra care trecea peste tavanul înflorat, fără să vadă degetul lung şi alb întins pentru a stinge flacăra aceea fragilă.
Remarcabil, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că toţi acei bărbaţi şi acele femei care stăteau din diverse motive, lăsau în urmă un monument, o structură din marmură, cărămidă şi piatră care încă mai stă în picioare; aşa încît, chiar şi atunci cînd felinarele cu gaz au dispărut şi au apărut avioanele, iar birourile au umplut clădirile de pe Canal Street, ceva din frumuseţe şi romantism tot a rămas; poate nu pe fiecare stradă, dar pe atît de multe, încît, pentru mine, peisajul pare să fie cel dintotdeauna, iar cînd mă plimb acum pe străzile luminate de stele ale Cartierului sau prin Garden District, retrăiesc acele vremuri. Bănuiesc că acesta e rostul monumentului. Indiferent dacă e o căsuţă sau o vilă cu coloane corintiene şi poartă dantelată din fier forjat. Monumentul respectiv nu spune că un anume om a trecut pe acolo. Nu, ci faptul că ceea ce a simţit el într-un anume moment, într-un anume loc, continuă să existe. Luna care răsărea atunci deasupra New Orléans-ului mai răsare şi acum. Şi o să răsară atîta timp cît monumentele vor sta în picioare. Sentimentul, cel puţin aici… şi acolo… rămîne acelaşi.
Vampirul părea trist. Oftă, ca şi cum s-ar fi îndoit de ceea ce tocmai spusese.
— Despre ce vorbeam? întrebă el deodată, ca şi cum ar fi fost uşor obosit. Ah, da, despre bani. Lestat şi cu mine trebuia să cîştigăm bani. Şi îţi spuneam că se pricepea să fure. Dar investiţiile de după aceea erau importante. Ceea ce adunam trebuia folosit. Numai că o iau mereu înainte. Eu omoram animale. O să ajung, însă, şi la asta imediat. Lestat omora tot timpul oameni, uneori doi, trei, pe noapte, alteori şi mai mulţi. Bea dintr-unul doar atît cît să-şi potolească setea, după care trecea la altul. Cu cît era mai bun, spunea el în felul lui vulgar, cu atît îi plăcea mai mult. O fată era hrana cu care prefera să înceapă seara; dar triumful cel mai mare pentru el era atunci cînd ucidea un tînăr. Unul cam ca tine i-ar fi plăcut în mod deosebit.
— Ca mine? şopti băiatul.
Se aplecase înainte, sprijinindu-se în coate, pentru a-l privi pe vampir în ochi, dar acum se trase înapoi brusc.
— Da, continuă vampirul, ca şi cum nici n-ar fi observat schimbarea expresiei de pe chipul băiatului. Vezi tu, pentru Lestat ei reprezentau cea mai mare pierdere, căci se aflau în pragul celor mai mari posibilităţi ale vieţii. Bineînţeles că Lestat nu înţelegea acest lucru. Eu ara ajuns să înţeleg. Lestat nu înţelegea nimic. O să-ţi dau un exemplu de ceea ce-i plăcea lui Lestat. În susul fluviului, mai departe de noi, se afla plantaţia Freniere, o întindere magnifică de pămînt care avea mari şanse să facă o avere de pe urma zahărului, la puţin timp după ce a fost inventat procedeul de rafinare. Bănuiesc că ştii că zahărul era rafinat în Louisiana. E ceva perfect şi ironic în legătură cu faptul că acest pămînt pe care-l iubeam producea zahăr rafinat. Spun asta cu mai multă tristeţe decît bănuiesc că-ţi închipui. Acest zahăr rafinat e o otravă. Era ca esenţa vieţii în New Orléans, atît de dulce, încît putea fi fatal, atît de ademenitor, încît toate celelalte valori erau uitate… Dar îţi spuneam că, puţin mai departe de noi, în susul fluviului, locuia familia Frénière, o veche familie franceză care produsese în generaţia aceea cinci fete şi un singur băiat. Eh, trei dintre tinere erau sortite să nu se mărite, celelalte două erau încă mici, aşa că totul depindea de tînăr. El trebuia să administreze plantaţia, aşa cum făcusem eu pentru mama şi sora mea, trebuia să aranjeze căsătorii, să strîngă zestre cînd întreaga avere a familiei depindea de recolta de zahăr a anului următor, trebuia să facă afaceri, să lupte şi să ţină întreaga lume materială departe de cea a familie Freniere. Lestat a decis că îl voia. Şi, cînd numai soarta l-a păcălit, s-a înfuriat teribil. Şi-a riscat propria viaţă pentru a pune mîna pe tînărul Frénière, care se implicase într-un duel. Insultase un tînăr creol spaniol la un bal. Totul era o aiureală, dar ca majoritatea tinerilor creoli, acesta era gata să moară degeaba. Amîndoi erau gata să moară degeaba. Toată casa Frénière era întoarsă cu susul în jos. Trebuie să înţelegi că Lestat ştia acest lucru perfect de bine. Amîndoi mergeam la vînătoare pe plantaţia Frénière. Lestat după sclavi şi hoţi de găini, eu după animale.