— Omorai numai animale?
— Da, dar o să ajung şi la asta mai tîrziu, aşa cum ţi-am mai spus. Amîndoi cunoşteam plantaţia, iar eu mă dedasem, uneia din cele mai mari plăceri ale unui vampir, aceea de a studia oamenii fără ca ei să ştie. Le cunoşteam pe surorile Frénière ca pe tufele de trandafiri din jurul oratoriului fratelui meu. Erau nişte femei deosebite. Fiecare, în felul ei, era la fel de deşteaptă ca şi băiatul, iar una din ele, căreia o să-i spun Babette, nu numai că era la fel de deşteaptă ca el, dar şi mult mai înţeleaptă. Cu toate acestea, nici una nu fusese învăţată să se ocupe de plantaţie; nici una nu înţelegea nici cele mai elementare lucruri în legătură cu situaţia lor financiară. Toate depindeau complet de tînărul Freniere şi toţi ştiau acest lucru. Astfel că, împletită cu dragostea lor pentru el, cu convingerea lor fermă că el era baza şi că orice iubire conjugală ar fi cunoscut ele vreodată ar fi fost doar o reflectare palidă a iubirii lor pentru el, împletită cu asta era o disperare la fel de intensă ca dorinţa de a supravieţui. În cazul în care Frénière murea în duel, plantaţia era distrusă. Economia ei fragilă, o viaţă de lux bazată pe veşnica ipotecare a recoltei din anul următor, se aflau numai în mîinile lui. Aşa că îţi poţi închipui panica şi amărăciunea din casa Freniere în seara în care băiatul s-a dus în oraş să se bată în duel. Şi acum, imaginează-ţi-l pe Lestat, dezvelindu-şi dinţii ca un diavol dintr-o operă comică pentru că nu avea să-l ucidă pe tînărul Frénière.
— Vrei să spui că… ţi-era milă de femeile Frénière?
— Mi-era categoric milă de ele, spuse vampirul. Situaţia lor era îngrozitoare. Şi mi-era milă şi de băiat. În seara aceea s-a încuiat în biroul tatălui său şi a făcut un testament. Ştia perfect de bine că, dacă avea să fie răpus de spadă la patru dimineaţa, familia lui avea să cadă odată cu el. Deplîngea acea situaţie şi, totuşi, nu putea face nimic. Evitarea duelului nu numai că ar fi însemnat pentru el desfiinţarea socială, dar ar fi fost probabil şi imposibilă. Celălalt tînăr l-ar fi urmărit pînă l-ar fi forţat să se bată. Cînd a plecat, la miezul nopţii, privea moartea în faţă ca un om care nu putea să urmeze decît o singură cale, hotărît să o facă cu curaj. Ori avea să-l ucidă pe spaniol, ori avea să moară; acest lucru nu se putea şti dinainte, în ciuda îndemînării sale. Chipul său reflecta o profunzime a sentimentelor şi a înţelepciunii pe care nu o mai văzusem pe faţa nici uneia din victimele lui Lestat. Atunci am avut prima confruntare cu Lestat. De luni de zile îi spusesem să nu-l ucidă pe băiat, iar acum voia să o facă înaintea tînărului spaniol.
Goneam călare, urmîndu-l pe tînărul Frénière spre New Orléans. Lestat, hotărît să-l ajungă din urmă, eu, hotărît să-l ajung din urmă pe Lestat. Eh, duelul, aşa cum ţi-am mai spus, era stabilit pentru ora patru dimineaţa, la marginea mlaştinii, chiar în apropiere de poarta dinspre nord a oraşului. Ajungînd acolo cu puţin înainte de patru, ne mai rămînea foarte puţin timp pentru a ne întoarce la Pointe du Lac, ceea ce însemna că propriile noastre vieţi erau în primejdie. Eram mai furios ca oricînd pe Lestat, care era decis să pună mîna pe băiat. „Lasă-i o şansă!” am insistat eu, apucîndu-l înainte ca el să-l prindă pe băiat. Era la mijlocul iernii, foarte frig şi umed în zona mlaştinii şi o ploaie rece ca gheaţa mătura luminişul unde urma să aibă loc duelul. Bineînţeles că nu mă temeam de aceste elemente, în sensul în care ai face-o tu; nici nu mă amorţeau şi nici nu mă puteau îmbolnăvi. Dar vampirii simt frigul la fel de acut ca oamenii, iar sîngele victimei este, adesea, alinarea senzuală a acelei senzaţii de frig. Dar ceea ce mă preocupa îndeosebi în dimineaţa aceea nu era durerea pe care o simţeam, ci excelentul întuneric pe care îl ofereau acele elemente, făcînd astfel ca Frénière să fie extrem de vulnerabil pentru atacul lui Lestat. Nu era nevoie decît să se depărteze puţin de prietenii lui spre mlaştină şi Lestat l-ar fi înşfăcat. Aşa că mă luptam fizic cu acesta. Îl ţineam.
— Dar erai detaşat, distant, faţă de toate acestea?
— Hmmm…, oftă vampirul. Da, şi extrem de furios. A se îmbuiba cu viaţa unei familii întregi mi se părea din partea lui Lestat un gest suprem de dispreţ, faţă de tot ce ar fi trebuit să vadă cu profunzimea specifică unui vampir, îl ţineam în întuneric, unde mă scuipa şi mă înjura; tînărul Freniere a luat spada de la prietenul şi martorul său şi a pornit spre adversar prin iarba udă şi alunecoasă. A urmat o discuţie scurtă şi duelul a început. În cîteva clipe s-a încheiat. Frénière îl rănise de moarte pe celălalt tînăr cu o împunsătură iute de spadă în piept. Băiatul a căzut în genunchi în iarbă, sîngerînd mortal şi strigîndu-i lui Frénière ceva de neînţeles. Victoria era foarte clară. Toată lumea vedea că nu exista nici un fel de satisfacţie. Frénière privea moartea ca pe o monstruozitate. Prietenii săi înaintară cu lămpi în mîini, îndemnîndu-l să plece de acolo cît mai repede şi să-l lase pe rănit în grija prietenilor lui. În acest timp, muribundul nu lăsa pe nimeni să se apropie de el. Apoi, în vreme ce cei trei, printre care se afla şi Freniere, se îndreptau încet spre cai, tînărul căzut la pămînt a scos un pistol. Poate că eu am fost singurul care l-a văzut în acel întuneric, dar, oricum, am strigat la Freniere şi am fugit spre armă. Lestat n-a avut nevoie de mai mult. În timp ce eu căutam să-i distrag atenţia lui Freniere şi să deviez arma, Lestat, avînd atîţia ani de experienţă şi o viteză mult mai mare, l-a înşfăcat pe tînăr trăgîndu-l printre chiparoşi. Mă îndoiesc că prietenii lui au ştiut ce s-a întîmplat. Pistolul s-a descărcat, muribundul s-a prăbuşit la pămînt, iar eu îmi croiam drum prin noroiul aproape îngheţat, strigîndu-l pe Lestat.
Pînă la urmă, l-am văzut. Frénière era întins peste nişte rădăcini înnodate de chiparoşi, cu cizmele afundate în apa întunecată, iar Lestat stătea aplecat deasupra lui, cu o mînă pe mîna în care Freniere mai ţinea încă spada. M-am repezit să-l dau la o parte, dar m-a lovit cu o asemenea viteză, încît nici nu i-am văzut mîna, şi doar m-am trezit eu însumi în apă; bineînţeles că, pînă să-mi revin, Freniere era mort. L-am văzut întins, cu ochii închişi şi cu buzele complet nemişcate, ca şi cum ar fi dormit. „Afurisit să fii!” i-am strigat lui Lestat şi apoi am tresărit, căci trupul lui Freniere începuse să alunece în mlaştină. Apa i-a acoperit faţa şi apoi tot trupul. Lestat jubila; mi-a amintit cu asprime că mai aveam la dispoziţie mai puţin de o oră pentru a ajunge înapoi la Pointe du Lac şi a jurat să se răzbune pe mine. „Dacă nu mi-ar plăcea viaţa de plantator sudist, te-aş omorî chiar în noaptea asta. Ştiu cum s-o fac”, m-a ameninţat el. „Ar trebui să-ţi împing calul în mlaştină. Ai fi nevoit să-ţi sapi o groapă şi te-ai sufoca!” Şi a plecat.