Chiar şi după toţi aceşti ani, tot mai simt furia faţă de el ca un lichid fierbinte, curgîndu-mi prin vene. Atunci mi-am dat seama ce însemna pentru el a fi vampir.
— Nu era decît un ucigaş, zise băiatul, în a cărui voce se reflecta puţin din emoţia vampirului. Nu avea respect pentru nimic.
— Nu. Pentru el, a fi vampir însemna răzbunare, împotriva vieţii înseşi. De fiecare dată cînd ucidea, se răzbuna. Deci, nu era de mirare că nu aprecia nimic. Nuanţele existenţei de vampir nu-i erau vizibile, deoarece se concentra ca un nebun asupra vieţii de muritor pe care o părăsise. Mistuit de ură, nimic nu-i plăcea dacă nu era luat de la alţii şi, odată ce avea lucrul respectiv, devenea indiferent şi nemulţumit, neplăcîndu-i lucrul în sine, astfel că pornea în căutarea altuia. Răzbunare oarbă, sterilă şi demnă de dispreţ.
Dar îţi spuneam de surorile Frénière. Era aproape cinci şi jumătate cînd am ajuns la plantaţia lor. Zorii aveau să se ivească la cîteva minute după şase, dar eram aproape acasă. M-am furişat pe coridorul de la etaj al casei lor şi le-am văzut adunate în salon; nici nu se îmbrăcaseră de culcare. Lumînările arseseră aproape în întregime şi ele stăteau deja ca nişte femei îndoliate, aşteptînd vestea. Toate erau îmbrăcate în negru, aşa cum le era obiceiul în casă, şi, în întuneric, siluetele lor negre se contopeau cu părul ca abanosul, aşa încît, în sclipirea lumînărilor, păreau cinci fantome, fiecare, deosebit de tristă, deosebit de curajoasă. Numai pe chipul lui Babette se putea citi hotărîre. Era ca şi cum ea s-ar fi decis deja să preia conducerea afacerilor, dacă fratele ei murise, şi avea aceeaşi expresie pe care o avusese şi fratele ei cînd încălcase pentru a se duce la duel. Ceea ce o aştepta era aproape imposibil. Ceea ce o aştepta era moartea de care Lestat era vinovat. Aşa că am făcut ceva ce m-a pus foarte mult în primejdie. M-am înfăţişat privirii ei. Am făcut-o printr-un joc de lumină. După cum vezi, faţa mea e foarte albă şi are o suprafaţă netedă, care reflectă lumina asemănătoare marmurei lustruite.
— Da, spuse băiatul, cam fîstîcit. E chiar foarte… frumoasă, adăugă el apoi. Mă întreb dacă… dar ce s-a întîmplat?
— Te întrebi dacă eram un bărbat frumos cînd trăiam, zise vampirul şi băiatul încuviinţă. Eram. Nimic structural nu s-a schimbat în mine. Numai că n-am ştiut niciodată că eram frumos. Viaţa vuia în jurul meu cu o mulţime de preocupări mărunte, cum ţi-am mai spus. Nu mă uitam cu ochiul liber la nimic, nici măcar într-o oglindă… mai ales într-o oglindă… Dar să-ţi spun ce s-a mai întîmplat. M-am apropiat de geam şi am lăsat lumina să-mi atingă faţa şi am făcut-o în momentul în care privirea Babettei era îndreptată spre geam. După aceea am dispărut imediat. Peste cîteva secunde, toate surorile ştiau că fusese văzută „o creatură ciudată”, ca o fantomă, iar cele două servitoare sclave refuzau cu încăpăţînare să se ducă să vadă ce fusese. Am aşteptat nerăbdător exact ceea ce voiam să se întîmple: Babette a luat, în sfîrşit, un sfeşnic de pe măsuţă, a aprins lumînările şi rîzînd de teama celorlalte, a ieşit singură pe veranda rece, pentru a vedea ce este, în timp ce surorile ei se îngrămădeau în uşă asemeni unor păsări mari şi negre, una din ele strigînd că fratele lor murise şi ea îi văzuse fantoma. Bineînţeles, trebuie să înţelegi că Babette, fiind puternică, nu a pus nici o clipă ceea ce a văzut pe seama imaginaţiei sau a fantomelor. Am lăsat-o să vină pînă la capătul verandei şi abia atunci i-am vorbit, nelăsînd-o să-mi vadă decît vag conturul trupului în dosul unei coloane. „Spune-le surorilor tale să se ducă înăuntru”, i-am şoptit. „Am venit să-ţi vorbesc de fratele tău. Fă cum îţi spun”. Ea a stat nemişcată o clipă şi apoi a încercat să mă vadă în întuneric. „N-am decît foarte puţin timp. N-o să-ţi fac absolut nici un rău,” i-am zis eu şi ea m-a ascultat. Le-a spus surorilor că nu era nimic şi să închidă uşa, iar ele au ascultat-o aşa cum ascultă cei care nu numai că au nevoie de un conducător, dar doresc unul cu disperare. Atunci am păşit în cercul de lumină făcut de lumînările ei.
Băiatul făcu ochii mari şi duse mîna la buze.
— Te-ai uitat la ea… aşa cum te uiţi la mine? întrebă el.
— Întrebi asta cu atîta inocenţă, spuse vampirul. Da, bănuiesc că da. Numai că, în lumina lumînărilor, am părut întotdeauna mai puţin supranatural. Şi nu m-am prefăcut că aş fi o făptură obişnuită. „Nu am decît cîteva minute la dispoziţie”, i-am spus eu imediat. „Dar ceea ce am să-ţi spun e extrem de important. Fratele vostru s-a luptat cu curaj şi a cîştigat duelul — dar aşteaptă. Trebuie să-ţi spun că e mort. În cazul lui moartea a fost proverbială cea obişnuită, hoţul din noapte împotriva căruia nici bunătatea, nici curajul lui n-au putut face nimic. Dar nu asta am venit să-ţi spun, ci faptul că poţi administra plantaţia, păstrînd-o. Nu trebuie decît să nu laşi pe nimeni să te convingă de contrariu. Trebuie să-i iei locul în pofida oricăror scandaluri, oricăror discuţii legate de convenţii, de ce se cuvine sau de bun simţ. Nu trebuie să asculţi nimic. Acelaşi pămînt e aici acum aşa cum a fost şi ieri dimineaţă, cînd fratele tău dormea liniştit în camera lui. Nimic nu s-a schimbat. Trebuie neapărat să-i iei locul. Dacă n-o faci, pămîntul e pierdut şi voi la fel. Veţi fi cinci femei condamnate să trăiţi cu jumătate sau chiar mai puţin din ce v-ar putea oferi viaţa. Învaţă ceea ce trebuie să ştii. Nu te opri pînă nu afli toate răspunsurile. Gîndeşte-te la vizita mea pentru a-ţi da curaj, ori de cîte ori vei ezita. Trebuie să iei totul în mîinile tale. Fratele vostru a murit.”
Vedeam pe chipul ei că auzise fiecare cuvînt. M-ar fi întrebat ceva dacă ar fi fost timp, dar m-a crezut cînd i-am spus că nu era. După aceea mi-am folosit toată priceperea pentru a pleca atît de repede, încît să dau impresia unei dispariţii. Din grădină, i-am văzut chipul la etaj, în sclipirea lumînărilor. Am văzut-o scrutînd întunericul în căutarea mea. Pe urmă şi-a făcut Semnul Crucii şi s-a întors la surorile ei.
Vampirul zîmbi.
— Nu s-a vorbit nimic pe ţărm despre vreo viziune ciudată, care i-ar fi apărut lui Babette Frénière, dar după cîteva zile de jale şi discuţii triste despre femeile rămase singure, ea a devenit subiectul unui scandal izbucnit în zonă, datorită faptului că s-a hotărît să administreze plantaţia singură. A izbutit să strîngă o zestre imensă pentru sora ei mai mică şi, după încă un an, s-a măritat ea însăşi. Lestat şi cu mine abia dacă ne mai vorbeam.
— A continuat să locuiască la Pointe du Lac?
— Da. Nu puteam fi sigur că-mi spusese tot ce trebuia să ştiu. Şi trebuia să ne prefacem tot timpul. Nu m-am dus la nunta surorii mele, de pildă, fiindcă aveam „malarie” şi ceva asemănător mi s-a întîmplat şi în ziua înmormîntării mamei mele. Între timp, Lestat şi cu mine luam cina în fiecare seară cu bătrînul, mînuind elegant cuţitele şi furculiţele, iar el ne spunea să mîncăm tot din farfurii şi să nu bem vinul prea repede. Plîngîndu-mă de dureri de cap îngrozitoare, îmi primeam sora într-un dormitor întunecos, cu pătura trasă pînă sub bărbie, spunîndu-i ei şi soţului ei că lumina prea puternică făcea să mă doară ochii şi le dădeam sume mari de bani, pe care să-i investească pentru noi toţi. Din fericire, soţul ei era un idiot; unul inofensiv, dar idiot, produsul a patru generaţii de căsătorii între veri primari.