„Ai face bine să spui odată, pentru că mai ai puţin şi mori”, i-a zis Lestat. Bătrînul a scos un sunet îngrozitor şi bănuiesc că la fel am făcut şi eu. Îl dispreţuiam pe Lestat. Atunci m-am gîndit să-l scot din cameră. „Doar o ştii, nu? Pînă şi un prost ca tine ştie asta”, a spus el.
„N-o să mă ierţi niciodată, nu-i aşa? Nici acum, nici după ce-o să mor”, a zis bătrînul.
„Habar n-am despre ce vorbeşti!” a zis Lestat. Începusem să-mi pierd răbdarea şi bătrînul devenea din ce în ce mai agitat. Îl implora să-l asculte cu inima deschisă. Toată situaţia aceea mă făcea să mă cutremur. Între timp, Daniel venise şi, din clipa în care l-am văzut, mi-am dat seama că totul era pierdut la Pointe du Lac. Dacă aş fi fost mai atent, aş fi observat mai demult indiciile. Mă privea cu nişte ochi sticloşi. Eram un monstru pentru el. „Tatăl domnului Lestat e foarte grav bolnav. Pe moarte”, i-am spus eu, ignorîndu-i expresia. „Nu vreau nici un fel de zgomot în casa asta; sclavii să stea în colibele lor. Dintr-o clipă în alta trebuie să apară doctorul.” Se uita la mine ca şi cum aş fi minţit. Apoi şi-a îndreptat privirea curioasă şi rece spre uşa camerei bătrînului. Expresia de pe chip i s-a schimbat atît de mult, încît m-am uitat în cameră. Lestat, ghemuit la picioarele patului, îşi pilea unghiile furios şi rînjea într-un fel care lăsa să i se vadă dinţii ascuţiţi şi lungi.
Vampirul se opri, şi umerii îi tresăltară datorită rîsului înăbuşit. Se uită la băiat, dar acesta privea cu timiditate masa. Totuşi, se uitase deja, fix, la gura vampirului. Văzuse că buzele îi erau altfel decît restul pielii, mătăsoase şi brăzdate de linii delicate ca buzele oricărei fiinţe omeneşti, numai că erau albe, ca de mort; şi îi zărise dinţii albi, dar vampirul zîmbea în aşa fel încît aceştia nu erau dezveliţi complet; şi băiatul nici nu se gîndise la dinţi pînă atunci.
— Îţi închipui ce însemna asta, zise vampirul. A trebuit să-l ucid.
— Poftim? întrebă băiatul.
— A trebuit să-l ucid. A vrut să fugă. I-ar fi alarmat pe toţi. Poate că situaţia s-ar fi putut rezolva altfel, dar nu aveam timp. Aşa că l-am prins, dar aflîndu-mă în situaţia de a face ceea ce nu mai făcusem de patru ani, m-am oprit. Acela era un om. Avea în mînă un pumnal cu mîner de os, cu care intenţiona să se apere. I l-am luat cu uşurinţă şi i l-am împlîntat în inimă. Imediat s-a prăbuşit în genunchi, încleştîndu-şi degetele pe lamă, sîngerînd pe ea. Imaginea şi aroma sîngelui mă înnebuneau. Cred că am gemut tare. Dar nu l-am băut, nu voiam s-o fac. Apoi, îmi amintesc că l-am văzut pe Lestat în oglinda bufetului. „De ce-ai făcut asta?” m-a întrebat, iar eu m-am întors spre el, fiind decis să nu-l las să mă vadă în starea aceea de slăbiciune. Mi-a spus pe urmă că bătrînul delira şi că el nu înţelegea nimic din cuvintele lui. „Sclavii ştiu… trebuie să te duci la colibe şi să-i supraveghezi”, am izbutit să-i spun. „Mă ocup eu de bătrîn.”
„Omoară-l”, mi-a zis Lestat.
„Eşti nebun?” am spus eu. „E tatăl tău!”
„Ştiu că-i tatăl meu!” a zis el. „Tocmai de-aceea trebuie să-l omori tu. Eu nu pot! Dacă aş fi putut, aş fi făcut-o demult, lua-l-ar naiba!” a spus el atunci frîngîndu-şi mîinile. „Trebuie s-o întindem de-aici. Şi uite ce-ai făcut, omorîndu-l pe ăsta. N-avem timp de pierdut. Nevastă-sa o să apară peste cîteva minute, urlînd… sau o să trimită pe altcineva şi mai rău!”
Vampirul oftă.
— Era adevărat. Lestat avea dreptate. Auzeam sclavii adunîndu-se în jurul colibei lui Daniel, aşteptîndu-l. Acesta fusese destul de curajos venind singur în casa aceea bîntuită. Văzînd că nu se mai întorcea, sclavii aveau să intre în panică şi să devină periculoşi. I-am spus lui Lestat să-i calmeze, să-şi folosească toată puterea pe care o avea asupra lor ca stăpîn alb şi nu să-i înspăimînte, după care m-am dus în dormitor şi am închis uşa. Am mai avut un şoc în noaptea aceea a şocurilor. Pentru că nu-l mai văzusem niciodată pe tatăl lui Lestat ca atunci.
Stătea în capul oaselor, aplecat înainte, vorbind cu Lestat şi implorîndu-l să-i răspundă, spunîndu-i că îi înţelegea supărarea mai bine decît el însuşi. Era un cadavru viu. Nimic nu-i mai ţinea în viaţă trupul împuţinat, în afară de o voinţă de fier: ochii îi erau şi mai afundaţi în orbite, iar buzele care îi tremurau făceau ca gura bătrînă şi îngălbenită să pară şi mai oribilă. M-am aşezat la picioarele patului şi, fiindu-mi milă de el, i-am întins mîna. Nu pot să-ţi spun cît de mult m-a zguduit înfăţişarea lui, căci atunci cînd provoc moartea, o fac repede şi inconştient, lăsînd victima ca într-un somn vrăjit. Aceea era, însă, o distrugere lentă, trupul refuza să se predea timpului vampir care îl supsese ani de-a rîndul. „Lestat”, a zis el. „Măcar o dată nu fi rău cu mine. Măcar o dată fii pentru mine băiatul care ai fost. Fiul meu.” A repetat de cîteva ori cuvintele „Fiul meu, fiul meu”; după aceea a spus ceva ce n-am desluşit despre inocenţă şi inocenţă distrusă. Dar mi-am dat seama că nu îşi pierduse minţile, aşa cum credea Lestat, ci era extrem de lucid. Povara trecutului îl apăsa îngrozitor; iar prezentul, care nu însemna decît moarte, împotriva căreia el lupta din toate puterile, nu putea face nimic pentru a uşura povara aceea. Ştiam că l-aş fi putut înşela dacă mi-aş fi folosit toată priceperea, aşa că, apropiindu-mă mai mult de el, am şoptit: „Tată”. Nu era vocea lui Lestat, ci a mea, o şoaptă slabă. Dar el s-a liniştit imediat şi am crezut că moare. Mă ţinea însă de mînă ca şi cum nişte valuri negre l-ar fi tras la fund şi eu eram singurul care-l putea salva. A vorbit după aceea de un profesor de la ţară, un nume deformat, care a descoperit că Lestat era un elev extrem de inteligent şi care l-a implorat să-l ducă la o mînăstire unde să înveţe. S-a blestemat pe sine pentru faptul că l-a dus pe Lestat acasă şi i-a ars cărţile. „Trebuie să mă ierţi, Lestat”, a spus el plîngînd.
I-am strîns mîna cu putere, sperînd că acest gest putea fi considerat un răspuns, dar el a repetat. „Ai tot ce vrei, dar eşti la fel de rece şi brutal cum am fost cu tine atunci, cînd aveam atît de mult de muncit şi era frig şi foamete! Lestat, trebuie să-ţi aminteşti. Erai cel mai blînd dintre toţi! Dumnezeu mă va ierta dacă mă ierţi şi tu.”
În clipa aceea adevăratul Esau şi-a făcut apariţia în cameră. I-am făcut semn să tacă, dar el n-a vrut să vadă. Aşa că a trebuit să mă ridic repede, pentru ca tatăl să nu-i audă vocea de la distanţă. Sclavii fugiseră de el. „Dar sînt afară, se adună în întuneric. Îi aud”, a spus Lestat şi apoi s-a uitat furios la bătrîn. „Omoară-l, Louise!” mi-a spus el şi atunci am auzit prima notă rugătoare din vocea lui. „Fă-o!” a adăugat el mînios.
„Du-te lîngă el şi spune-i că-l ierţi pentru tot, că-l ierţi pentru faptul că te-a luat de la şcoală cînd erai mic! Spune-i asta acum.”
„Pentru ce?” a zis el strîmbîndu-se, aşa încît faţa lui semăna cu un craniu. „Pentru că m-a luat de la scoală!” A ridicat braţele şi a scos un urlet de disperare. „Să-l ia naiba! Omoară-l!” a zis el apoi.