„Nu”, am spus eu. „Îl ierţi. Sau îl omori tu însuţi. Haide. Omoară-ţi tatăl.”
Bătrînul implora să-i spunem ce vorbeam. A strigat „Fiule, fiule”, şi Lestat dansa ca un nebun cînd pe un picior cînd pe altul, fiind cît pe-aci să găurească podeaua. M-am dus lîngă perdeaua din dantelă. Vedeam şi auzeam sclavii care înconjurau casa, siluete contopite cu întunericul, apropiindu-se. „Erai Iosif printre fraţii tăi”, zicea bătrînul. Cel mai bun dintre ei, dar de unde era să ştiu? Abia cînd ai plecat mi-am dat seama, după ce au trecut atîţia ani şi ei n-au putut să-mi ofere linişte şi mîngîiere. Pe urmă te-ai întors şi m-ai luat de la fermă, dar nu mai erai tu. Nu mai erai acelaşi băiat.”
Atunci m-am întors spre Lestat şi, practic, l-am tîrît pînă la pat. Niciodată nu-l mai văzusem atît de slab şi, în acelaşi timp, atît de furios. M-a îndepărtat cu brutalitate şi s-a lăsat în jos lîngă pernă, privindu-mă cu duşmănie. Eu am rămas ferm pe poziţie şi am şoptit: „Iartă!”
„Bine, tată. Odihneşte-te. N-am nimic cu tine”, a zis el cu o voce subţire şi încordată din cauza furiei.
Bătrînul a întors capul pe pernă şi a murmurat ceva uşurat, dar Lestat plecase deja. S-a oprit brusc în prag, as-tupîndu-şi urechile cu mîinile. „Vin!” a şoptit el şi, apoi, întorcîndu-se doar ca să mă vadă, a zis: „Omoară-l. Pentru numele lui Dumnezeu!”
Bătrînul n-a ştiut ce s-a întîmplat. Nu s-a mai trezit din stupoare. L-am făcut să sîngereze doar cît a fost necesar, cît să moară fără să-mi alimenteze pasiunea întunecată. Nu suportam acel gînd. Am ştiut că nu avea importanţă dacă trupul era descoperit, pentru că mă săturasem de Pointe du Lac, de Lestat şi de acea identitate a stăpînului prosper. Aveam să dau foc casei şi să mă folosesc de averea pe care o strînsesem sub mai multe nume tocmai pentru un asemenea moment.
Între timp, Lestat a pornit în urmărirea sclavilor. A lăsat atîta distrugere şi moarte în urma lui, încît nimeni n-a putut să povestească nimic în legătură cu noaptea aceea de la Pointe du Lac, iar eu m-am dus cu el. La fel ca şi înainte, cruzimea lui era misterioasă, dar acum îmi dezveleam colţii şi oamenii fugeau de mine. Numai că mersul meu hotărît mă ajuta să le întrec viteza neîndemînatică şi jalnică şi vălul morţii, sau al nebuniei, se lăsa. Puterea şi dovada vampirului erau incontestabile, aşa că sclavii s-au împrăştiat în toate direcţiile. Apoi m-am întors şi am dat foc casei.
Lestat a venit în fugă după mine. „Ce faci?” a strigat el. „Eşti nebun?” Dar flăcările nu mai puteau fi stinse. „Au plecat şi tu distrugi tot.” Se tot învîrtea prin salonul magnific, în mijlocul splendorii lui fragile. „Scoate-ţi sicriul. Mai ai trei ceasuri pînă-n zori!” i-am spus eu. Casa era un rug funerar.
— Focul ar fi putut să-ţi facă rău? întrebă băiatul.
— Categoric! spuse vampirul.
— Te-ai dus înapoi la oratoriu? Era un loc sigur?
— Nu. Deloc. Aproximativ cincizeci şi cinci de sclavi erau răspîndiţi peste tot. Majoritatea n-ar fi dorit să ducă o viaţă de fugar şi, mai mult ca sigur că s-ar fi dus la Freniere sau spre sud, la plantaţia Bel Jardin, din josul fluviului. Nu aveam de gînd să rămîn acolo în noaptea aceea. Dar nu era nici destul timp pentru a mă duce în altă parte.
— Femeia, Babette! zise băiatul. Şi vampirul zîmbi.
— Da, m-am dus la Babette. Locuia acum la Frénière cu tînărul ei soţ. Am avut destul timp ca să-mi urc sicriul în trăsură şi să mă duc la ea.
— Dar Lestat?
Vampirul oftă.
— Lestat a mers cu mine. Voia să se ducă la New Orléans şi a încercat să mă convingă să fac şi eu acelaşi lucru, dar cînd şi-a dat seama că aveam de gînd să mă ascund la Freniere, a vrut şi el să mă însoţească. Nici n-am fi reuşit să ajungem la New Orléans, căci se lumina de ziuă. Ochii muritorilor nu puteau să vadă acest lucru, dar Lestat şi cu mine, da.
Acum, în legătură cu Babette, o mai vizitasem o dată. Aşa cum ţi-am spus, scandalizase coasta rămînînd singură pe plantaţie, fără un bărbat în casă, fără o bătrînă măcar. Cea mai mare problemă a lui Babette era că, deşi reuşea din punct de vedere financiar, suferea datorită izolării sociale. Era atît de sensibilă, încît bogăţia în sine nu însemna nimic pentru ea; familia, neamul… asta însemna ceva pentru Babette. Deşi a izbutit să păstreze plantaţia, scandalul o măcina şi, în interior, începea să cedeze. I-am apărut într-o seară, în grădină. Nedîndu-i voie să mă vadă, i-am spus cu un glas foarte blînd că eram aceeaşi persoană pe care o mai văzuse şi altă dată. Că ştiam că suferă. „Nu te aştepta ca oamenii să înţeleagă”, i-am zis apoi. „Sînt nişte proşti. Vor să te retragi datorită morţii fratelui tău. Ţi-ar folosi viaţa ca şi cum ar fi, pur şi simplu, ulei pentru o lampă. Trebuie să-i înfrunţi, dar cu puritate şi încredere.” Ea asculta în linişte. I-am spus că trebuia să dea un bal într-un scop de binefacere. Şi scopul trebuia să fie religios. Putea alege o mănăstire din New Orléans, oricare, şi să organizeze un bal de binefacere. Trebuia să le invite pe cele mai bune prietene ale mamei ei decedate, pentru a-i fi însoţitoare şi să facă totul cu o încredere absolută, încrederea absolută era necesară mai presus de toate. Încrederea şi puritatea erau extrem de importante.
Ei bine, Babette a considerat ideea genială. „Nu ştiu ce eşti şi nici n-o să-mi spui”, a zis ea. (Şi era adevărat, nu i-aş fi spus.) „Dar eu cred că eşti un înger.” M-a implorat s-o las să-mi vadă faţa. Adică, m-a implorat aşa cum fac cei de genul lui Babette, care, de fapt, nu imploră pe nimeni. Nu că Babette ar fi fost orgolioasă, dar era, pur şi simplu, puternică şi cinstită, ceea ce, în majoritatea cazurilor, face ca implorarea… văd că vrei să mă întrebi ceva?
Vampirul tăcu.
— Ah, nu, spuse băiatul, care nu voise să se dea de gol.
— Nu trebuie să-ţi fie teamă să mă întrebi. Dacă aş fi vrut să-ţi ascund ceva…
Cînd spuse acest lucru, vampirul se întunecă o clipă. Se încruntă şi, cînd sprîncenele i se apropiară, o adîncitură îi apăru pe frunte, deasupra sprîncenei stîngi, ca şi cum cineva ar fi apăsat locul cu degetul. Îi dădea un aer de teribilă deprimare.
— Dacă aş fi vrut să-ţi ascund ceva, n-aş fi deschis subiectul de la bun început, zise el.
Băiatul se trezi uitîndu-se la ochii vampirului, ale căror gene erau ca nişte fire negre subţiri, înfipte în pleoape.
— Întreabă-mă, îi spuse el băiatului.
— Babette, felul în care ai vorbit de ea, zise băiatul. De parcă ai fi simţit ceva deosebit.
— Ţi-am dat cumva impresia că n-aş fi capabil să simt? întrebă vampirul.
— Nu, absolut deloc. E evident că ţi-a fost milă de bătrîn. Ai stat să-i oferi alinare cînd tu însuţi erai în primejdie. Şi ceea ce ai simţit pentru tînărul Frénière cînd Lestat a vrut să-l ucidă… toate astea mi le-ai explicat. Dar mă întrebam… aveai vreun sentiment deosebit pentru Babette? Oare acest sentiment te-a făcut să-i aperi familia?
— Te referi la dragoste, spuse vampirul. De ce eziţi să pronunţi cuvîntul?
— Pentru că ai vorbit de detaşare, zise băiatul.
— Crezi că îngerii sînt detaşaţi? întrebă vampirul.
Băiatul se gîndi o clipă.
— Da, răspunse el apoi.
— Nu sînt oare capabili de dragoste? întrebă vampirul. Nu-l privesc pe Dumnezeu cu o dragoste absolută?
Băiatul se gîndi o clipă.
— Dragoste sau adoraţie, zise el.
— Care e deosebirea? întrebă vampirul gînditor. Care e deosebirea?
Era limpede că nu îl întreba pe băiat, ci pe sine.