„Nu pot să-ţi răspund acum la toate întrebările astea”, i-am spus eu. „Crede-mă cînd îţi spun că am venit la tine doar ca să-ţi fac bine. Şi nu ţi-aş fi făcut griji şi necazuri azi-noapte, dacă aş fi avut de ales!”
Vampirul tăcu.
Băiatul stătea aplecat înainte, cu ochii larg deschişi. Vampirul era împietrit, privind în gol, pierdut în gînduri şi amintiri. Băiatul îşi coborî brusc privirea, parcă în semn de respect. Apoi se uită din nou la vampir şi după aceea, iarăşi în altă parte, propriul chip părînd la fel de întristat ca al vampirului; dădu să spună ceva, dar se răzgîndi.
Vampirul îl studie, făcîndu-l să se fîstîcească şi să-şi ferească din nou privirea, neliniştit. După aceea, însă îşi înălţă capul şi se uită în ochii lui. Înghiţi în sec, dar continuă să-i susţină privirea.
— Asta vrei? întrebă vampirul în şoaptă. Asta voiai să auzi?
Îşi împinse scaunul în spate fără zgomot şi se duse la fereastră. Băiatul rămase ca trăznit, uitîndu-se la umerii lui laţi şi la pelerina lungă. Vampirul întoarse uşor capul.
— Nu-mi răspunzi. Nu-ţi ofer ceea ce vrei, nu? Voiai un interviu. Ceva care să poată fi transmis la radio.
— N-are importanţă. Arunc casetele dacă vrei! spuse băiatul, ridicîndu-se. Nu pot spune că înţeleg tot ce-mi spui. Dacă aş face-o, ţi-ai da seama că mint…Deci, cum aş putea să te rog să continui, decît spunînd că ceea ce înţeleg… ceea ce înţeleg nu seamănă cu nimic din ce am înţeles vreodată.
Făcu un pas spre vampir. Acesta părea să privească în jos spre Divisadero Street. Apoi întoarse încet capul, se uită la băiat şi zîmbi. Chipul îi era senin, aproape afectuos. Şi, deodată, băiatul se simţi stînjenit. Îşi vîrî mîinile în buzunare şi se întoarse la masă. Apoi se uită şovăitor la vampir şi spuse:
— Vrei să continui… te rog?
Vampirul se întoarse cu braţele încrucişate şi se rezemă de fereastră.
— De ce? întrebă el.
Băiatul nu ştia ce să mai spună.
— Pentru că aş vrea să aud, zise el ridicînd din umeri. Pentru că aş vrea să ştiu ce s-a mai întîmplat.
— Bine, spuse vampirul, avînd pe buze acelaşi zîmbet.
Se întoarse la locul lui şi, aşezîndu-se, întoarse puţin casetofonul, spunînd:
— Minunată invenţie… dar, dă-mi voie să continui. Trebuie să înţelegi că ceea ce simţeam atunci pentru Babette era o dorinţă de comunicare, mai puternică decît orice altă dorinţă… În afară de dorinţa fizică de… sînge. Aceasta era atît de puternică, încît mă făcea să simt profunzimea capacităţii mele de a îndura singurătatea. Cînd îi vorbisem mai înainte, fusese o comunicare scurtă dar directă, la fel de simplă şi satisfăcătoare ca atunci cînd iei pe cineva de mînă. Cînd i-o strîngi. Cînd îi dai încetul cu încetul drumul. Toate acestea într-un moment de mare nevoie şi tristeţe. Acum, însă, eram potrivnici. Pentru Babette, eu eram un monstru; găseam acest lucru oribil şi aş fi dat orice să-i alung acel sentiment. I-am spus că sfatul pe care i-l dădusem fusese bun şi că nici un instrument al diavolului n-ar fi putut să facă bine, chiar dacă ar fi vrut.
„Ştiu!” mi-a spus ea, dar prin aceasta, spunea de fapt că nu putea să aibă mai multă încredere în mine decît în diavolul însuşi. M-am apropiat de ea şi s-a dat înapoi. Am ridicat braţul şi s-a înfiorat, încleştîndu-şi mîna pe balustradă. „Bine, atunci”, am zis eu exasperat. „De ce m-ai apărat azi-noapte? De ce ai venit singură?” Pe chipul ei am văzut şiretenie. Avea un motiv, dar în nici un caz nu voia să mi-l spună. Îi era imposibil să-mi vorbească liber, deschis, să-mi ofere comunicarea pe care o doream. Mă simţeam sfîrşit, uitîndu-mă la ea. Era deja tîrziu şi auzeam cum Lestat se furişase în pivniţa de vinuri, de unde luase sicriele; simţeam nevoia să plec şi alte nevoi, de asemenea… de a ucide şi de a bea. Dar nu asta mă obosea, ci altceva, mult mai rău. Era ca şi cum noaptea aceea ar fi fost numai una dintr-o mie, o lume fără sfîrşit, o noapte şerpuind în alta şi formînd un arc uriaş al cărui capăt nu-l vedeam, o noapte în care hoinăream singur sub stelele reci şi indiferente. Cred că i-am întors spatele şi mi-am acoperit ochii cu mîna. Mă simţeam deodată deprimat şi obosit. Cred că am scos, fără să vreau, vreun sunet şi atunci, în acel vast şi pustiu peisaj al nopţii în care eu stăteam singur şi Babette era numai o iluzie, am întrezărit deodată o posibilitate la care nu mă gîndisem înainte, o posibilitate de care fugisem, sedus cum eram de lume, copleşit de simţurile caracteristice unui vampir, îndrăgostit de culoare, formă, sunet, cîntec, moliciune şi variaţii infinite. Babette se mişca, dar nu observam. Scotea ceva din buzunar; inelul ei mare cu cheile casei zornăia acolo. Ea urca treptele. Las-o să plece, îmi spuneam eu. „Creatură a diavolului!” am şoptit eu. „Piei de lîngă mine, Satană”, am repetat şi m-am uitat la ea. Încremenise pe trepte, cu ochi mari, bănuitori. Luase lampa de pe perete şi o ţinea în mînă, uitîndu-se fix la mine, strîngînd-o ca pe o pungă de valoare. „Crezi că vin de la diavol?” am întrebat-o eu.
Ea şi-a petrecut repede degetele mîinii stîngi pe după mînerul lămpii şi, cu mîna dreaptă, şi-a făcut semnul crucii, rostind nişte cuvinte latineşti pe care abia le auzeam; s-a albit la faţă şi a ridicat din sprîncene cînd a văzut că acest lucru nu schimbase nimic. „Te aşteptai să mă prefac într-un nor de fum?” am întrebat-o eu. M-am apropiat şi mai mult, căci datorită gîndurilor, căpătasem putere de detaşare. „Şi unde să mă fi dus, în iad, de unde am venit? La diavol, care m-a trimis?” Mă aflam la picioarele scării. „Dacă ţi-aş spune că nu ştiu nimic despre diavol? Dacă ţi-aş spune că nu ştiu nici măcar dacă există?” Pe diavol îl văzusem în gîndurile mele; la diavol mă gîndeam în clipa aceea. I-am întors spatele. Nu mă auzea ca tine acum. Nu asculta. M-am uitat la stele. Ştiam că Lestat era pregătit. Parcă ar fi fost acolo cu trăsura de ani de zile; şi ea stătea pe trepte de ani de zile. Aveam senzaţia ciudată că fratele meu se afla acolo de ani întregi şi că-mi vorbea cu un glas scăzut şi agitat, iar ceea ce-mi spunea era extrem de important, numai că îmi trecea pe lîngă urechi la fel de repede cum era rostit, ca fuga unor şobolani pe grinzile unei case imense. S-a auzit un scăpărat şi am văzut brusc o lumină. „Nu ştiu dacă vin de la diavol sau nu! Nu ştiu ce sînt!” i-am strigat eu lui Babette, propria mea voce asurzindu-mă. „Va trebui să trăiesc pînă la sfîrşitul lumii şi nici măcar nu ştiu ce sînt!” Dar lumina a izbucnit deodată în faţa mea; era lampa pe care ea o aprinsese cu un chibrit şi pe care o ţinea acum în aşa fel încît să nu-i văd chipul. O clipă n-am văzut nimic decît lumina şi apoi lampa m-a izbit cu putere în piept, sticla s-a spart pe cărămizi şi flăcările jucau la picioarele mele, în faţa mea. Lestat striga din întuneric: „Stinge-l, stinge-l, idiotule. O să te distrugă!” în orbirea mea am simţit ceva aruncat asupră-mi. Era haina lui Lestat. Mă prăbuşisem neputincios lîngă coloană, neputincios atît din pricina focului şi a loviturii, cît şi din cea a realizării faptului că Babette a vrut să mă distrugă, şi din cea a realizării faptului că nu ştiam ce sînt.
Toate acestea s-au întîmplat în cîteva secunde. Focul fusese stins şi eu am îngenuncheat în întuneric cu mîinile pe cărămizi. Sus, în capătul scării, Lestat o prinsese pe Babette din nou. M-am aruncat asupra lui, luîndu-l de ceafă şi trăgîndu-l înapoi. S-a întors spre mine furios şi m-a lovit cu piciorul, dar m-am agăţat de el şi l-am tras în jos pe trepte. Babette era îngrozită. I-am văzut silueta întunecată conturîndu-se pe cer şi licărirea ochilor. „Haide odată!” a zis Lestat ridicîndu-se. Babette şi-a dus mîna la gît. Ochii mei răniţi se chinuiau să o vadă. Gîtul îi sîngera. „Nu uita!” i-am spus eu. „Aş fi putut să te ucid! Sau să-l las pe el s-o facă! Dar n-am făcut-o. Ai spus că sînt diavol. Te înşeli.”