Vampirul tăcu şi, timp de o clipă, băiatul doar îl privi, după care tresări de parcă s-ar fi trezit brusc dintr-o stare de profundă meditaţie şi se poticni, ca şi cum n-ar fi găsit cuvintele potrivite.
— Ah… nu voia să se facă preot? întrebă el, iar vampirul îl privi, parcă încercînd să-i desluşească expresia, după care spuse:
— Am vrut să spun că m-am înşelat în legătură cu hotărîrea mea de a nu-i refuza nimic.
Îşi îndreptă privirea spre peretele îndepărtat şi şi-o fixă asupra geamului.
— A început să aibă viziuni.
— Viziuni adevărate? întrebă băiatul, dar şovăi din nou, de parcă s-ar fi gîndit la altceva.
— Eu n-am crezut, răspunse vampirul. S-a întîmplat cînd avea cincisprezece ani. Era foarte frumos. Avea o piele extrem de netedă şi nişte ochi albaştri foarte mari. Era robust, nu slab cum sînt eu acum şi cum eram pe atunci… dar ochii lui… cînd mă uitam în ochii lui aveam senzaţia că mă aflu singur la capătul lumii… pe o plajă măturată de vînt. Nu se auzea nimic altceva decît vuietul surd al valurilor. Ei bine, zise el, continuînd să rămînă cu privirea fixată asupra geamului, a început să aibă viziuni. La început, a făcut doar aluzii la acest lucru, pentru ca, în cele din urmă, să înceteze să mai mănînce. Trăia în oratoriu. La orice oră din zi sau din noapte, îl puteam găsi îngenuncheat în faţa altarului, pe dalele de piatră. Oratoriul în sine era neglijat. Încetase să se mai ocupe de lumînări, să schimbe pînza de pe altar sau chiar să măture frunzele. Într-o seară m-am speriat foarte tare cînd am stat în grădina de trandafiri şi l-am privit timp de o oră întreagă, iar el nu s-a mişcat din genunchi şi nici măcar o dată n-a lăsat în jos braţele pe care le ţinea întinse în formă de cruce. Toţi sclavii îl credeau nebun.
Vampirul ridică din sprîncene a uimire.
— Eu eram convins că era doar… prea zelos. Că poate ajunsese prea departe cu dragostea lui pentru Dumnezeu. Atunci mi-a spus de viziuni. Atît Sfîntul Dominic cît şi Sfînta Fecioară Maria îi apăruseră în oratoriu, spunîndu-i că trebuia să vîndă toate proprietăţile noastre din Louisiana, absolut tot ce aveam, şi să folosească banii pentru a se pune în slujba Domnului în Franţa. Fratele meu urma să fie un mare conducător religios, să readucă ţara la starea de fervoare dinainte, să îndrepte lucrurile împotriva ateismului şi a Revoluţiei. Bineînţeles că el nu avea nici un ban. Eu trebuia să vînd plantaţiile şi casele noastre din New Orléans şi să-i dau banii.
Vampirul se opri din nou, iar băiatul stătea nemişcat şi îl privea uluit.
— Ăăăă… scuză-mă, şopti el. Ce-ai spus? Ai vîndut plantaţiile?
— Nu, zise vampirul cu acelaşi chip calm de la început. I-am rîs în faţă. Şi el… s-a înfuriat. A insistat că acel lucru i-l cerea însăşi Sfînta Fecioară. Cine eram eu să nesocotesc asta? Chiar aşa, cine? întrebă el încet, de parcă s-ar fi gîndit iarăşi la ce se petrecuse, cine? Şi cu cît încerca mai mult să mă convingă, cu atît rîdeam mai tare. Era o prostie, i-am spus, produsul unei minţi necoapte şi chiar morbide. Oratoriul era o greşeală, i-am mai spus, aveam să pun să fie distrus imediat. Iar el avea să se ducă la şcoală în New Orléans, unde trebuia să-şi scoată din cap asemenea idei stupide. Nu-mi aduc aminte tot ce i-am spus. Dar îmi amintesc sentimentul. În spatele acelei respingeri dispreţuitoare simţeam o furie mocnită şi dezamăgire. Eram teribil de dezamăgit. Nu-l credeam absolut deloc.
— E lesne de înţeles, spuse băiatul repede, cînd vampirul tăcu şi expresia lui de uimire se atenuă. Adică, l-ar fi crezut cineva?
— E chiar atît de lesne de înţeles? întrebă vampirul, privindu-l. Mă gîndesc că s-ar putea să fi fost vorba de o vanitate exagerată. Dă-mi voie să-ţi explic. Cum ţi-am spus, îmi iubeam fratele şi, uneori, îl consideram un adevărat sfînt. Îl încurajam în rugăciunile şi meditaţiile sale, cum ziceam, şi eram gata să renunţ la el, dăruindu-l preoţiei. Dacă cineva mi-ar fi spus că vreun sfînt din Arles sau Lourdes a avut viziuni aş fi crezut. Eram catolic; credeam în sfinţi. Aprindeam lumînări în faţa statuilor lor în biserici; le cunoşteam înfăţişările, simbolurile şi numele. Dar nu puteam să-l cred pe fratele meu. Nu numai că nu credeam că avusese viziuni, dar nici măcar o clipă nu puteam să-mi închipui aşa ceva. De ce, mă rog? Pentru că era fratele meu. O fi fost el sfînt şi chiar ciudat, dar în nici un caz Francisc din Assisi. Nu fratele meu. Fratele meu nu putea fi aşa ceva. Asta se numeşte egoism. Înţelegi?
Băiatul se gîndi înainte de a-i răspunde şi apoi încuviinţă şi spuse că da, bănuia că înţelege.
— Poate că a avut viziuni, spuse vampirul.
— Asta înseamnă că nu eşti sigur… acum… dacă le-a avut sau nu?
— Nu, dar ştiu că nu s-a clintit în convingerile lui nici măcar o secundă. Ştiu acum aşa cum ştiam şi în seara cînd a ieşit din camera mea tulburat şi îndurerat. Nu şi-a pierdut convingerea nici o clipă. Şi după cîteva minute, era mort.
— Cum aşa? întrebă băiatul.
— Pur şi simplu a ieşit pe uşa-fereastră pe verandă şi a stat o clipă în capul scării de cărămidă, după care a căzut. Cînd eu am ajuns jos, era mort, îşi rupsese gîtul.
Vampirul clătină din cap consternat, dar chipul îi era tot senin.
— L-ai văzut căzînd? îl întrebă băiatul. Şi-a pierdut echilibrul?
— Nu, dar doi servitori au văzut cum s-a întîmplat. Au zis că s-a uitat în sus, ca şi cum tocmai ar fi văzut ceva în aer şi apoi parcă întregul trup i-a fost luat de vînt. Unul din ei a zis că tocmai voia să spună ceva cînd a căzut. Şi eu credeam că vrea să spună ceva, dar exact în clipa aceea mă întorsesem cu spatele la uşă. Eram cu spatele cînd am auzit zgomotul.
Se uită la casetofon.
— Nu mi-am putut ierta asta niciodată. Mă simţeam vinovat de moartea lui, mai spuse el. Şi toţi ceilalţi păreau să mă creadă vinovat.
— Bine, dar cum au putut să facă aşa ceva? Ai spus că l-au văzut căzînd.
— Nu era o acuzaţie directă. Pur şi simplu ştiau că între noi se petrecuse ceva neplăcut. Că ne certaserăm cu cîteva minute înaintea căderii. Servitorii ne auziseră, mama de asemenea. Mama nu înceta să mă întrebe ce se întîmplase şi de ce fratele meu, care de obicei era atît de tăcut, strigase. Pe urmă a apărut şi sora mea şi bineînţeles că am refuzat să le spun. Eram atît de profund şocat şi îndurerat, încît nu mai suportam pe nimeni, eram doar ferm hotărît să nu afle nimeni de „viziunile” lui. Ei nu trebuiau să ştie că, pînă la urmă, devenise nu un sfînt, ci doar un… fanatic. Sora mea a preferat să se culce, decît să meargă la înmormîntare, iar mama a spus tutoror celor din parohie că în camera mea se petrecuse ceva îngrozitor şi eu nu voiam să spun ce anume; pînă şi poliţia m-a luat la întrebări, în urma îndemnurilor propriei mele mame. În cele din urmă, a venit preotul vrînd să ştie ce se întimplase. N-am spus nimănui. Am zis că a fost o simplă discuţie. Am menţionat faptul că n-am fost pe verandă în momentul căderii lui, dar toţi mă priveau ca şi cum eu l-aş fi omorît. Şi eu însumi trăiam cu acest sentiment. Am stat două zile în salon, lîngă sicriul lui, gîndindu-mă că l-am omorît. I-am privit chipul pînă mi-au apărut pete în faţa ochilor şi era cît pe-aci să leşin. Partea din spate a craniului i se zdrobise cînd s-a izbit de pavaj, iar capul lui avea o formă ciudată pe pernă. M-am silit să-l privesc, să-l studiez pur şi simplu pentru că abia suportam durerea şi mirosul şi am fost tentat de nenumărate ori să încerc să-i deschid ochii: Toate acestea erau nişte gînduri şi impulsuri nebuneşti. Principalul era că rîsesem de el, nu-l crezusem, nu fusesem bun cu el. Căzuse din cauza mea.