Vampirul privi răbdător cum o întoarse.
— Ce s-a mai întîmplat apoi? întrebă băiatul.
Faţa îi era umedă şi se şterse repede cu o batistă.
— Vedeam ca un vampir, spuse el încet, cu un glas puţin detaşat, ce părea aproape absent.
Apoi îşi reveni.
— Lestat se afla din nou la picioarele scării şi îl vedeam aşa cum nu-l mai văzusem înainte. Mi se păruse alb, extrem de alb, aşa încît, în întuneric, părea aproape luminos; acum, însă, îl vedeam plin de propria lui viaţă şi de propriul lui sînge: era radios, nu luminos. Apoi am văzut că nu numai Lestat se schimbase, ci toate lucrurile. Era ca şi cum aş fi fost în stare să văd culori şi forme pentru prima oară. Eram atît de fascinat de nasturii hainei lui negre, încît, multă vreme, nu m-am uitat la altceva. Atunci Lestat a început să rîdă şi îl auzeam aşa cum nu mai auzisem ceva vreodată. Îi mai auzeam inima ca bubuitul unei tobe, la care se adăuga acum şi rîsul acela metalic. Era derutant, fiecare zgomot contopindu-se cu celălalt, asemeni ecoului unor clopoţei, pînă cînd am învăţat să separ sunetele şi ele se suprapuneau, fiecare hohot slab dar distinct, crescînd în intensitate, dar totuşi discret.
Vampirul zîmbi încîntat.
— Zvonuri de clopote. „Nu te mai uita la nasturii mei”, mi-a spus Lestat. „Du-te acolo printre copaci şi curăţă-te de orice urmă omenească şi nu te îndrăgosti atît de nebuneşte de noapte, că te rătăceşti!” Ăsta, bineînţeles, a fost un sfat înţelept. Cînd am văzut lumina lunii căzînd pe dalele de piatră, m-am îndrăgostit atît de mult de ea, încît am stat vreo oră acolo. Am trecut pe lîngă oratoriul fratelui meu fără să mă gîndesc nici o clipă la el şi, stînd în mijlocul plopilor canadieni şi al stejarilor, am auzit noaptea ca şi cum ar fi fost corul de şoapte al unor femei, toate chemîndu-mă la piepturile lor. Cît despre trupul meu, acesta nu era încă total transformat şi, de cum m-am acomodat cît de cît cu sunetele şi imaginile, a început să mă doară. Toate lichidele erau forţate să iasă din mine. Muream ca fiinţă omenească şi, totuşi, eram complet viu ca vampir; şi, cu simţurile treze, am fost nevoit să privesc moartea trupului meu cu o anumită tulburare şi apoi, în final, cu teamă. După aceea am urcat treptele în fugă pînă în salon, unde Lestat se ocupa deja de actele plantaţiei, trecînd în revistă cheltuielile şi profiturile din ultimul an. „Eşti un tip bogat”, mi-a spus el cînd m-a văzut intrînd. „Se întîmplă ceva cu mine”, am strigat eu.
„Mori, atîta tot; nu fii prost. N-ai nişte lămpi cu ulei? Ai atîţia bani şi nu poţi să-ţi permiţi untură de balenă decît pentru lampa aia. Adu-o încoace.”
„Mor!” am strigat eu. „Mor!”
„Ni se întîmplă tuturor”, insistă el, refuzînd să mă ajute. Şi acum cînd îmi aduc aminte, îl dispreţuiesc din cauza asta. Nu pentru că mi-era frică, ci pentru că ar fi putut să-mi fi spus de toate acele transformări. Ar fi putut să mă liniştească şi să-mi spună că aveam să-mi privesc moartea cu aceaşi fascinaţie cu care privisem şi simţisem noaptea. Dar n-a făcut-o. Lestat n-a fost niciodată vampirul care sînt eu. Absolut niciodată.
Nu o spuse ca o laudă, ci ca şi cum ar fi vrut cu adevărat să fi fost altfel.
— Alors, spuse el oftînd. Muream repede, ceea ce însemna că teama îmi dispărea la fel de iute. Regret numai că n-am fost mai atent la proces. Lestat se purta ca un idiot. „Ah, pentru iubirea iadului!” a început el să strige. „Îţi dai seama că n-am pregătit nimic pentru tine? Ce prost sînt.” Îmi venea să spun „Aşa e”, dar m-am abţinut.
„În dimineaţa asta va trebui să te culci cu mine. Nu ţi-am pregătit un sicriu.”
Vampirul rîse.
— Ideea sicriului a stîrnit o asemenea groază în mine, încît cred că a absorbit întreaga capacitate de a mă îngrozi de care mai dispuneam. Abia după aceea m-am speriat la gîndul de a împărţi un sicriu cu Lestat. În acest timp el se afla în dormitorul tatălui său, de la care îşi lua la revedere, spunîndu-i că avea să se întoarcă dimineaţă. „Dar unde te duci, de ce trebuie să ai un asemenea program?” întrebă bătrînul şi Lestat şi-a pierdut răbdarea.
Pînă atunci fusese politicos cu bătrînul, aproape pînă la îngreţoşare, dar acum a devenit brutal.
„Am grijă de tine, nu? Ţi-am oferit un acoperiş mult mai bun decît mi-ai oferit tu vreodată! Dacă am chef să dorm toată ziua şi să beau toată noaptea, o s-o fac, afurisit să fii!”
Bătrînul a început să scîncească. Numai emoţiile ciudate care mă stăpîneau şi sentimentul neobişnuit de epuizare m-au împiedicat să-mi exprim dezaprobarea. Urmăream scena prin uşa deschisă, fermecat de culorile cuverturii şi de cele aprinse de pe chipul bătrînului. Vinele albăstrui îi pulsau sub pielea trandafirie şi cenuşie. Pînă şi galbenul dinţilor lui mă atrăgea, iar tremurul buzelor lui aproape că m-a hipnotizat. „Ce copil, ce copil”, spuse el, fără să bănuiască, bineînţeles, adevărata natură a fiului său. „Bine, du-te atunci. Ştiu că ai o femeie pe undeva; te duci la ea imediat după ce bărbatul ei pleacă dimineaţa. Dă-mi cartea de rugăciuni. Ce s-a întîmplat cu cartea mea de rugăciuni?”
Lestat a cîrtit puţin şi i-a dat-o…
— Dar…, zise băiatul.
— Ce este? întrebă vampirul. Mă tem că nu prea te las să pui întrebări.
— Voiam să te întreb, cărţile de rugăciuni au cruci pe ele, nu?
— Ah, zvonul în legătură cu crucile! spuse vampirul rîzînd. Te referi la faptul că ne-am teme de cruci?
— Credeam că nu puteţi să le priviţi, spuse băiatul.
— Prostii, prietene, absolut nişte prostii. Pot să mă uit la orice vreau. Şi îmi place deosebit de mult să mă uit la crucifixuri.
— Dar zvonurile referitoare la găurile cheilor? Că puteţi… să vă transformaţi în fum şi să vă strecuraţi prin ele?
— Cît de mult aş vrea să pot, zise vampirul rîzînd. Ce încîntător. Mi-ar plăcea să trec prin tot felul de găuri de chei şi să le simt furnicăturile formelor. Nu, spuse el clătinînd din cap. Toate astea sînt, cum se spune astăzi… rahat?
Băiatul rîse fără să vrea. Apoi chipul îi redeveni serios.
— Nu trebuie să fii atît de ruşinos cu mine, spuse vampirul. Ce este?
— Povestea despre ţeapa înfiptă în inimă, zise băiatul şi obrajii i se colorară uşor.
— La fel, zise vampirul. Ra-hat, adăugă el, articulînd cu grijă ambele silabe, aşa încît băiatul zîmbi. Nu există nici un fel de putere magică. De ce nu fumezi o ţigară? Văd că ai aşa ceva în buzunarul cămăşii.
— Ah, mulţumesc, spuse băiatul de parcă ar fi fost o sugestie minunată, dar după ce duse ţigara la buze, mîinile începură să-i tremure atît de tare, încît distruse prima cutie de chibrituri aproape în întregime.
— Dă-mi voie, spuse vampirul şi, luînd cutia, îi aprinse repede ţigara.
Băiatul inhală, ţinîndu-şi privirea aţintită asupra degetelor vampirului. Acum, acesta se retrase pe scaunul lui cu un foşnet uşor de haine.
— E o scrumieră pe chiuvetă, spuse el şi băiatul se duse nervos să o ia.
Se uită la cele cîteva mucuri de ţigări din ea, văzînd coşul de gunoi de dedesubt, o goli şi se întoarse repede la masă. Degetele lui lăsară urme umede pe ţigară, cînd o puse jos.
— Asta e camera ta? întrebă el.
— Nu, răspunse vampirul. E doar o cameră oarecare.
— Ce s-a mai întîmplat atunci? întrebă băiatul.
Vampirul părea să urmărească fumul care se aduna sub bec.
— Âăă… ne-am întors în grabă la New Orléans, zise el. Sicriul lui Lestat se afla într-o cameră mizerabilă, lîngă ruine.