— Şi ai intrat în sicriu?
— N-am avut de ales. L-am implorat să mă lase să stau în dulap, dar el a rîs uluit. „Nu ştii ce eşti?” m-a întrebat. „Este fermecat? Trebuie neapărat să aibă forma asta?” m-am milogit eu, dar l-am auzit rîzînd din nou. Nu suportam ideea; în timp ce discutam însă, nu simţeam deloc teamă. Era foarte ciudat. Toată viaţa îmi fusese frică de locurile închise. Născut şi crescut în case franţuzeşti, cu plafoane înalte şi ferestre din podea pînă-n tavan, mi-era groază să stau închis undeva. Mă simţeam prost pînă şi în confesional, în biserică. Era o teamă destul de firească. În timp ce protestam în discuţia cu Lestat, n-o mai simţeam. Doar mi-o aminteam. Mă agăţăm de ea din obişnuinţă, dintr-o incapacitate de a-mi recunoaşte actuala şi încîntătoarea libertate. „Nu te descurci deloc bine”, a spus Lestat în final. „S-a făcut aproape ziuă. Ar trebui să te las să mori. Şi o să mori, să ştii. Soarele o să-ţi distrugă sîngele pe care ţi l-am dat, din fiecare ţesut, fiecare venă. N-ar trebui să mai ai teama asta. Eşti ca un om care şi-a pierdut un braţ sau un picior şi continuă să insiste că mai simte durere în locul unde ar fi trebuit să fie braţul sau piciorul respectiv.” Asta a fost cel mai inteligent şi mai folositor lucru pe care l-a spus Lestat în pezenţa mea şi m-a dezmeticit imediat. „Eu intru în sicriu”, mi-a spus el apoi, pe un ton extrem de dispreţuitor, „iar tu te vei aşeza deasupra mea, dacă-ţi vrei binele”. Şi aşa am făcut. M-am întins cu faţa în jos deasupra lui, total derutat de absenţa groazei şi plin de dezgust, datorită faptului că mă aflam atît de aproape de el, oricît ar fi fost de frumos şi de interesant. Iar el a tras capacul. Atunci l-am întrebat dacă eram complet mort. Trupul mă mînca peste tot. „În cazul ăsta nu eşti”, spuse el. „Cînd o să fii, doar o să vezi şi o să auzi, n-o să simţi nimic. Ar trebui să fii mort pînă diseară. Culcă-te.”
— Avea dreptate? Erai… mort cînd te-ai trezit?
— Da, mai degrabă, schimbat, aş spune. Trupul îmi era mort. A trecut ceva timp pînă s-a curăţat de toate lichidele şi materia de care nu mai avea nevoie, dar era mort. Şi, o dată cu realizarea acestui fapt, a apărut şi un alt stadiu în cadrul separării mele de emoţiile omeneşti. Primul lucru pe care l-am observat, chiar în timp ce Lestat şi cu mine încărcăm sicriul într-un dric şi furam un altul de la o morgă, a fost faptul că nu-mi plăcea deloc de Lestat. Eram departe încă de a fi pe picior de egalitate cu el, dar eram infinit mai apropiat de el decît înainte de moartea trupului meu. Nu prea pot să-ţi explic acest lucru foarte clar, pentru simplul motiv că tu eşti acum aşa cum eram eu înainte ca trupul să-mi moară. Nu poţi să înţelegi. Dar înainte să mor, Lestat a reprezentat cu siguranţă cea mai copleşitoare experienţă pe care am cunoscut-o vreodată. Ţigara ta s-a transformat într-un cilindru de cenuşă.
— Ah! spuse băiatul strivind repede filtrul în scrumieră. Vrei să spui că, atunci cînd distanţa dintre voi a dispărut, el şi-a pierdut… farmecul? întrebă el apoi, cu privirea aţintită asupra vampirului şi scoţînd o altă ţigară şi un alt băţ de chibrit, cu mai multă uşurinţă decît înainte.
— Exact, spuse vampirul cu o încîntare vădită. Călătoria înapoi la Pointe du Lac a fost palpitantă. Iar permanenta sporovăială a lui Lestat a fost cel mai plictisitor şi mai deprimant lucru pe care l-am cunoscut vreodată. Bineînţeles, aşa cum am mai spus, eram departe de a fi egalul lui. Aveam membrele mele moarte cu care trebuia încă să lupt… ca să folosesc comparaţia lui. Şi am aflat asta chiar în noaptea aceea, cînd a trebuit să-mi ucid prima victimă.
Întinse mîna peste masă şi scutură puţin scrum de pe reverul hainei băiatului, iar acesta îi privi speriat mîna care se retrăgea.
— Scuză-mă, spuse vampirul. N-am vrut să te sperii.
— Eu te rog să mă scuzi, zise băiatul. Am avut impresia doar că braţul tău era deodată… anormal de lung. Ajungi atît de departe fără să te mişti!
— Nu, spuse vampirul, sprijinindu-şi mîinile din nou pe genunchii încrucişaţi. M-am mişcat mult prea repede ca tu să poţi vedea. A fost o iluzie.
— Te-ai mişcat? Nu-i adevărat. Stăteai exact în locul în care stai acum, cu spinarea rezemată de scaun.
— Ba nu, repetă vampirul cu fermitate. M-am mişcat, aşa cum ţi-am spus. Uite, o s-o fac din nou.
O făcu din nou, iar băiatul se uită cu acelaşi amestec de buimăceală şi teamă.
— Tot n-ai văzut, zise vampirul. Dar, dacă te uiţi acum la braţul meu întins, nu-i deloc deosebit de lung.
Îşi ridică braţul, cu degetul arătător îndreptat în sus, de parcă ar fi fost un înger gata să transmită Cuvîntul Domnului.
— Ai avut dovada diferenţei imense dintre felul în care vezi tu şi în care văd eu. Mie, gestul mi s-a părut lent şi oarecum leneş. Şi sunetul pe care l-a făcut degetul meu în contact cu haina ta s-a auzit foarte tare. Mărturisesc că n-am vrut să te sperii. Dar, poate că astfel o să înţelegi că întoarcerea mea la Pointe du Lac mi-a oferit numeroase experienţe noi, simpla legănare a unei ramuri în bătaia vîntului fiind o încîntare.
— Da, spuse băiatul, dar era încă vizibil zguduit.
Vampirul îl privi o clipă şi apoi zise:
— Vorbeam de…
— Prima ta victimă, spuse băiatul.
— Da. Mai întîi ar trebui să-ţi spun că plantaţia era într-o harababură de nedescris. Cadavrul supraveghetorului fusese descoperit şi, de asemenea, şi bătrînul orb din dormitorul cel mare, şi nimeni nu-şi putea explica prezenţa acestuia. Nimeni nu mă putuse găsi la New Orléans. Sora mea contactase poliţia şi, cînd am sosit eu, cîţiva poliţişti se aflau la Point du Lac. Se făcuse aproape întuneric şi Lestat mi-a explicat repede că nu trebuia să dau voie poliţiştilor să mă vadă nici în cea mai slabă lumină ţinînd cont mai ales de starea în care se afla trupul meu, aşa că le-am vorbit dintre stejarii aflaţi în faţa casei de pe plantaţie, ignorîndu-le rugăminţile de a intra. Le-am explicat că fusesem la Pointe du Lac cu o seară în urmă şi că bătrînul cel orb era musafirul meu. Cît despre supraveghetor, acesta nu fusese acolo, ci plecase la New Orléans cu treburi. După ce acest lucru a fost clarificat, noua mea detaşare ajutîndu-mă admirabil, am avut de rezolvat problema plantaţiei în sine. Sclavii mei erau total derutaţi şi nu munciseră nimic toată ziua. Pe vremea aceea aveam o fabrică mare pentru producerea vopselei indigo, iar rolul supraveghetorului fusese foarte important. Aveam însă cîţiva sclavi extrem de inteligenţi, care ar fi putut face treaba lui la fel de bine, dacă eu le-aş fi recunoscut inteligenţa şi nu m-aş fi speriat de înfăţişarea lor de africani şi de purtările lor. Acum i-am studiat cu atenţie şi i-am însărcinat cu conducerea lucrurilor. Celui mai bun i-am dat căsuţa supraveghetorului. Două femei tinere au fost aduse în casă pentru a avea grijă de tatăl lui Lestat şi le-am spus că vreau cît mai multă linişte, că vor fi răsplătite dacă ne vor lăsa în pace pe mine şi pe Lestat. Pe atunci nu mi-am dat seama că acei sclavi aveau să fie primii şi, poate singurii oameni, care să bănuie că Lestat şi cu mine nu eram fiinţe normale. Nu mi-am închipuit că experienţa lor în ceea ce priveşte supranaturalul era mult mai bogată decît cea a albilor. Datorită propriei mele lipse de experienţă, îi credeam nişte copii sălbatici abia domesticiţi de sclavie. Am făcut o mare greşeală. Dar, dă-mi voie să continui. Voiam să-ţi spun despre prima mea victimă. Lestat a stricat totul cu lipsa lui caracteristică de tact.
— A stricat? întrebă băiatul.
— N-ar fi trebuit să încep cu oameni. Dar ăsta a fost alt lucru pe care a trebuit să-l învăţ de unul singur. Lestat şi cu mine ne-am îndreptat spre mlaştină imediat după plecarea poliţiştilor şi după instalarea sclavilor. Era foarte tîrziu şi colibele sclavilor erau învăluite în întuneric. În curînd n-am mai văzut luminile de la Pointe du Lac, iar eu am devenit foarte agitat. Din nou acelaşi lucru: amintirea spaimei, deruta. Dacă ar fi fost cît de cît inteligent, Lestat ar fi trebuit să-mi explice totul cu răbdare şi blîndeţe — că nu trebuia să-mi fie frică de mlaştină, că eram absolut invulnerabil faţă de şerpi şi insecte şi că trebuia să mă concentrez asupra noii mele capacităţi de a vedea în întuneric, în schimb, îmi făcea numai observaţii. Îl preocupau numai victimele noastre, încheierea iniţierii mele şi continuarea activităţii. Cînd, în sfîrşit, am dat de primele victime, m-a grăbit să trec la acţiune. Era un grup de sclavi fugari. Lestat îi mai vizitase şi atacase aproximativ o pătrime din ei, aşteptînd în întuneric ca unul din ei să plece de lîngă foc sau ucigîndu-i în somn. Ei nu ştiau absolut nimic de prezenţa lui. A trebuit să aşteptăm mai mult de o oră pînă cînd unul din bărbaţi — erau cu toţii bărbaţi — a părăsit, în sfîrşit, luminişul şi a făcut cîţiva paşi printre copaci. Şi-a descheiat pantalonii şi şi-a satisfăcut o necesitate fiziologică foarte firească; în clipa în care s-a întors să plece, Lestat m-a zgîlţîit şi mi-a spus: „Ia-l”.