Vampirul zîmbi cînd îl văzu pe băiat făcînd ochii mari.
— Cred că am fost la fel de îngrozit ca tine, spuse el. Dar atunci n-am ştiut că aş putea să omor animale în loc de oameni. Am zis repede că nu pot să-l atac. Sclavul m-a auzit vorbind. S-a întors, stînd cu spatele la foc, şi a încercat să vadă prin întuneric. A scos repede un cuţit lung de la centură. Era un bărbat tînăr, înalt, cu braţe puternice, care nu avea pe el nimic altceva decît pantalonii. A spus ceva în dialect francez şi apoi a păşit înainte. Mi-am dat seama că, deşi eu îl vedeam foarte bine, el nu putea să ne vadă. Lestat s-a strecurat în spatele lui cu o iuţeală care m-a uluit şi l-a prins pe după gît, ţintuind-i braţul stîng. Sclavul a scos un strigăt şi a încercat să scape din mîinile lui Lestat, dar acesta şi-a înfipt dinţii şi sclavul a încremenit ca muşcat de şarpe. A căzut în genunchi, iar Lestat s-a hrănit repede, căci ceilalţi sclavi veneau în fugă. „Îmi faci greaţă”, mi-a spus cînd s-a întors lîngă mine. Parcă eram nişte insecte negre, complet învăluite în noapte, privindu-i pe sclavi cum se mişcau, fără să ne observe, cum l-au descoperit pe rănit, l-au tras afară şi au răscolit frunzişul în căutarea atacatorului. „Haide, trebuie să mai prindem unul înainte să se întoarcă în tabără.” mi-a spus el şi am pornit repede după unul care se despărţise de ceilalţi. Eu eram încă foarte agitat, convins că nu puteam să atac şi neavînd nici un chef să o fac. Au fost multe lucruri, repet, pe care Lestat ar fi putut să le spună şi să le facă. Mi-ar fi putut îmbogăţi experienţa în multe feluri. Dar n-a făcut-o.
— Ce-ar fi putut face? întrebă băiatul. Ce vrei să spui?
— Uciderea nu e un lucru simplu, spuse vampirul. Nu te îndopi, pur şi simplu, cu sînge, adăugă el şi clătină din cap. Este experienţa vieţii altuia şi, adesea, experienţa pierderii acelei vieţi prin sînge, încet. Este iar şi iar experienţa pierderii propriei mele vieţi, pe care am cunoscut-o cînd am supt sîngele din încheietura lui Lestat şi i-am simţit inima bătînd alături de a mea. E iar şi iar celebrarea acelei experienţe; deoarece, pentru vampiri, aceasta este experienţa supremă.
Spuse aceste lucruri cît se poate de serios, ca şi cum ar fi contrazis pe cineva care avea un alt punct de vedere.
— Nu cred că Lestat a apreciat asta vreodată, deşi nu ştiu cum ar fi putut să nu o facă. Să zicem că a apreciat foarte puţin din ceea ce trebuia ştiut. În orice caz, nu s-a ostenit să-mi aducă aminte acum, ce am simţit cînd i-am supt încheietura mîinii, nevrînd să-i mai dau drumul, sau să aleagă un loc unde să-mi pot ucide prima victimă cu puţină demnitate. S-a grăbit foarte tare, de parcă ar fi fost ceva ce trebuia înfăptuit cît mai repede. Cînd a prins sclavul, i-a astupat gura şi l-a ţinut, dezgolindu-i gîtul. „Fă-o”, mi-a spus. „Nu poţi da înapoi acum.” Copleşit de repulsie şi slăbit, m-am conformat. Am îngenuncheat lîngă omul care se zbătea şi strîngîndu-i umerii cu ambele mîini, mi-am înfipt dinţii în gîtul lui. Dinţii abia începuseră să mi se transforme, aşa că a trebuit să-i rup carnea, nu să i-o perforez, dar, odată ce rana a fost făcută, sîngele a început să curgă. Şi, odată ce s-a întîmplat acest lucru, odată ce m-am apucat să beau… totul a dispărut. Lestat, mlaştina şi zgomotele din tabără nu însemnau nimic. Lestat ar fi putut să fie o insectă care să bîzîie şi apoi să se facă nevăzută. Suptul mă vrăjea; zvîrcolirile calde ale omului erau plăcute pentru mîinile mele încordate; apoi s-a auzit din nou bătaia tobei, bătăile inimii lui — numai că de data aceasta, răsunau într-un ritm perfect cu bătăile inimii mele, cele două repercutîndu-se în fiecare fibră a fiinţei mele, pînă cînd bătăile încetiniră astfel încît fiecare era doar un murmur slab, care ameninţa să continue la nesfârşit. Moţăiam, îmi pierdeam greutatea; în clipa aceea, Lestat m-a tras brusc. „E mort, idiotule!” mi-a zis el cu farmecul şi tactul lui caracteristice. „Nu mai bei după ce mor! Înţelege!” O clipă am fost înnebunit, nu mai eram eu însumi, şi îi spuneam încontinuu că inima omului mai bătea încă şi doream extrem de mult să mă reped la el din nou. Mi-am trecut mîinile peste pieptul lui şi apoi i-am apucat încheieturile. I le-aş fi perforat, dacă Lestat nu m-ar fi tras în picioare şi nu m-ar fi pălmuit. Palma aceea a fost uluitoare. Nu era dureroasă în modul obişnuit, ci era un şoc de un alt gen, un răpăit al simţurilor, astfel încît m-am răsucit derutat şi m-am trezit privind în gol, neputincios, cu spatele lipit de un chiparos şi noaptea îmi pulsa în urechi plină de insecte. „O să mori dacă faci asta”, îmi spunea Lestat. „Te trage în moarte cu el, dacă te agăţi de el după ce moare. Şi, oricum, ai băut prea mult; o să-ţi fie rău.” Vocea lui mă enerva. Îmi venea să mă năpustesc asupra lui, dar mă simţeam exact aşa cum spusese. O durere îmi rîcîia stomacul, de parcă un vîrtej mi-ar fi supt măruntaiele. Era sîngele care pătrundea prea repede în propriul meu sînge, dar atunci nu ştiam. Lestat a pornit apoi ca o pisică prin întuneric, iar eu l-am urmat. Capul îmi zvîcnea şi durerea din stomac nu mi-a trecut nici cînd am ajuns la casa de la Pointe du Lac. Ne-am aşezat la masa din salon şi Lestat a început o pasienţă pe lemnul lustruit, în timp ce eu îl priveam cu dispreţ. Bombănea aiureli. Zicea că o să mă obişnuiesc să ucid; nu avea să fie prea greu. Nu trebuia să-mi permit să fiu zguduit. Reacţionam prea puternic, ca şi cum n-aş fi scăpat de „problemele muritorilor”. Aveam să mă obişnuiesc foarte repede cu lucrurile. „Crezi?” l-am întrebat eu, în cele din urmă, dar nu mă interesa prea mult răspunsul lui. Acum înţelegeam diferenţa dintre noi. Pentru mine, experienţa uciderii fusese catastrofală. La fel şi sugerea încheieturii lui Lestat. Aceste experienţe m-au copleşit şi mi-au schimbat atît de mult felul de a vedea lucrurile din jurul meu, de la tabloul fratelui meu de pe peretele salonului pînă la steaua care se zărea în partea de sus a uşii-fereastră, încît nu-mi puteam închipui cum de un alt vampir le putea lua drept sigure. Eram transformat, definitiv; ştiam asta. Şi ceea ce simţeam în sinea mea, pentru tot, pînă şi pentru zgomotul cărţilor de joc care erau puse una cîte una pentru a forma şirurile lucioase ale pasienţei, era respect. Lestat simţea ceva cu totul opus. Sau nimic. Era urechea scroafei din care nimic bun nu se putea face. Plictisitor ca un muritor, vulgar şi nefericit ca un muritor, trăncănea în timpul pasienţei, rîzînd de lipsa mea de experienţă, ignorant în faţa posibilităţii unei experienţe proprii. Pînă dimineaţă mi-am dat seama că îi eram net superior şi că din nefericire, fusesem păcălit, avîndu-l ca profesor. Trebuia să mă înveţe lecţiile necesare, dacă mai existau lecţii adevărate, iar eu trebuia să-i tolerez modul de a gîndi, care era o blasfemie a vieţii înseşi. Simţeam răceală faţă de el. În superioritatea mea nu exista dispreţ, ci doar o poftă de noi experienţe, frumoase şi la fel de devastatoare ca uciderea de mai devreme. Şi, am înţeles că, dacă voiam să amplific fiecare experienţă cu care aveam să fiu confruntat, trebuia să mă folosesc de propriile mele puteri. Lestat nu mi-era de nici un folos.