„Ce mă poate ucide?” l-am întrebat eu.
S-a oprit din nou. „Distrugerea rămăşiţelor tale, a spus el. Nu ştii? Foc, dezmembrare… căldura soarelui. Nimic altceva. Poţi fi vătămat, dar te refaci. Eşti nemuritor.”
Priveam în jos în întuneric prin ploaia argintie. O lumină slabă a pătruns printre ramurile mişcătoare ale copacilor şi strada a început să se întrezărească. Pietre ude, viţa care se căţăra pe zid. O trăsură a atins frunzele de viţă, după care lumina a slăbit, strada s-a transformat din galbenă în argintie, după care a devenit complet invizibilă, ca şi cum copacii întunecaţi ar fi înghiţit-o. Sau, mai degrabă, de parcă totul ar fi fost creat din întuneric. Mi-a venit ameţeală. Aveam senzaţia că se clatină clădirea. Armand mă privea de pe pervazul ferestrei.
„Louis, vino la mine”, a şoptit el deodată, agitat.
„Nu, i-am zis eu cu blîndeţe. E prea curînd. Încă nu pot să le părăsesc.”
L-am văzut privind cerul întunecat. A părut să ofteze, dar nu l-am auzit. I-am simţit mîna strîngînd-o pe a mea. „Foarte bine…” a spus el.
„Încă puţin timp…”, am zis eu, iar el a încuviinţat şi mi-a bătut mîna uşor, parcă pentru a spune că era în regulă. După aceea şi-a trecut picioarele peste pervaz şi a dispărut. Am ezitat doar o clipă, ridiculizat de bătăile inimii mele. Apoi am sărit pervazul şi am pornit repede după el, neîndrăznind să mă uit în jos.
Era foarte aproape de ivirea zorilor cînd am vîrît cheia în broasca apartamentului de la hotel. Lămpile cu gaz aruncau o lumină puternică şi inegală pe pereţi, iar Madeleine, cu acul şi aţa în mînă, adormise lîngă cămin. Claudia stătea nemişcată şi mă privea dintre ferigile de la fereastră, din umbră. Avea peria de păr în mînă şi părul îi strălucea.
Am rămas locului, asimilînd un şoc, ca şi cum toată plăcerea senzuală şi dezordinea acelor odăi ar fi trecut peste mine ca nişte valuri şi trupul mi-ar fi fost îmbibat cu acele lucruri atît de diferite de vraja lui Armand şi de camera din turn în care fusesem. Aici se simţea ceva liniştitor şi tulburător. M-am uitat după fotoliul meu. M-am aşezat pe el cu mîinile la tîmple. Atunci am simţit-o pe Claudia alături şi i-am simţit buzele pe frunte.
„Ai fost cu Armand”, a spus ea. „Vrei să pleci la el.”
M-am uitat la ea. Cît de delicat şi frumos îi era chipul şi, deodată, cît de mult îmi aparţinea. N-am simţit nici o remuşcare cînd am cedat dorinţei de a-i atinge obrajii, pleoapele — familiarităţi, libertăţi pe care nu mi le mai permisesem cu ea din seara cînd ne certasem. „O să te mai văd; nu aici, în alte părţi. O să ştiu întotdeauna unde eşti”, i-am spus eu.
Ea m-a luat de gît, ţinîndu-mă strîns, iar eu am închis ochii şi mi-am ascuns faţa în părul ei. Îi acopeream gîtul cu sărutări. Îi ţineam braţele rotunde şi tari. I le sărutam, sărutam adîncimile moi formate de îndoitura coatelor, încheieturile, palmele desfăcute. I-am simţit degetele mîngîindu-mi părul, faţa. „Cum vrei tu”, a zis ea. „Cum vrei tu.”
„Eşti fericită? Ai ce-ţi doreşti?” am întrebat-o eu rugător.
„Da, Louis.” Mă ţinea lipit de rochiţă, împreunîndu-şi degetele pe ceafa mea. „Am tot ce-mi doresc. Dar tu ştii într-adevăr ce vrei?” Mi-a ridicat faţa aşa încît s-o privesc în ochi. „Pentru tine mă tem, mi-e frică să nu faci o greşeală. De ce nu pleci din Paris cu noi?” a întrebat ea deodată. „Ne aşteaptă o lume întreagă, vino cu noi!”
„Nu”, am spus eu şi m-am desprins de ea. „Vrei să se întîmple ce s-a întîmplat cu Lestat. Nu mai poate fi aşa niciodată. N-o să mai fie.”
„Cu Madeleine o să fie ceva nou şi diferit. Nu vreau aşa ceva din nou. Eu am fost cea care a pus capăt atunci”, a zis ea. „Dar chiar înţelegi de ce-l preferi pe Armand?”
I-am întors spatele. Era ceva încăpăţînat şi misterios în antipatia ei faţă de el, în neputinţa ei de a-l înţelege. A zis din nou că el îi dorea moartea, ceea ce eu nu credeam. Nu-şi dădea seama ce realizam eu: că el nu-i putea dori moartea, pentru că eu nu voiam acest lucru. Dar cum aş fi putut să-i explic asta fără să par pompos şi orbit de dragostea mea pentru el? „Aşa e scris. E ceva de genul ăsta”, am spus eu, ca şi cum lucrurile abia ar fi început să se limpezească sub presiunea îndoielilor ei. „Numai el îmi poate dărui forţa de a fi ceea ce sînt. Nu pot continua să trăiesc măcinat de tristeţe. Ori plec cu el, ori mor”, am zis. „Şi mai e ceva, iraţional, inexplicabil şi care mă mulţumeşte numai pe mine…”
„… şi anume?.” a întrebat ea.
„Faptul că-l iubesc”, am spus eu.
„Nici nu mă-ndoiesc”, a zis ea gînditoare. „Dar, atunci, m-ai putea iubi chiar şi pe mine.”
„Claudia, Claudia.” Am îmbrăţişat-o şi i-am simţit greutatea pe genunchi. S-a ghemuit la pieptul meu.
„Sper doar că, atunci cînd o să ai nevoie de mine, o să mă poţi găsi…” a şoptit ea. „Că o să pot să mă întorc la tine… Te-am rănit atît de des, ţi-am provocat atîta durere.” Glasul i s-a frînt. Continua să stea rezemată de mine. Îi simţeam greutatea şi-mi spuneam: Peste puţin timp n-o s-o mai am. Acum vreau numai s-o ţin în braţe. Totdeauna acest lucru simplu mi-a făcut plăcere. Greutatea ei lipită de mine, mînuţa ei odihnindu-se pe gîtul meu.
Mi s-a părut că o lampă s-a stins undeva. Că, din acel aer rece şi umed, lumina a fost retrasă brusc şi fără zgomot. Eram în pragul visării. Dacă aş fi fost muritor, mi-ar fi plăcut să dorm acolo. În acea stare confortabilă de somnolenţă am avut un sentiment ciudat şi obişnuit muritorilor, că soarele mă va trezi cu blîndeţe mai tîrziu şi voi vedea acea privelişte minunată a ferigilor scăldate în lumina lui, că-l voi zări sclipind în picurii ploii. M-am lăsat pradă acelei senzaţii. Am închis ochii pe jumătate.
Adesea, după aceea, am încercat să-mi amintesc de acele clipe. Am încercat de nenumărate ori să-mi amintesc ce anume era în acele odăi cînd ne odihneam acolo, ce începea să mă deranjeze, ce ar fi trebuit să mă deranjeze. Cum, fiind neatent, trebuie să fi fost insensibil la schimbările care trebuiau să se fi petrecut acolo. Mai tîrziu, plin de vînătăi, jefuit şi înverşunat cum nu fusesem nici în cele mai cumplite coşmaruri, am analizat acele momente, acele clipe somnoroase de dinaintea zorilor, cînd ceasul ticăia aproape imperceptibil pe poliţă şi cerul devenea din ce în ce mai palid; şi tot ce puteam să-mi amintesc — în ciuda disperării cu care am prelungit şi am fixat acel timp, în care am întins mîinile să opresc ceasul — tot ce puteam să-mi amintesc era uşoara modificare a luminii.
Dacă aş fi fost atent, nu mi-ar fi scăpat. Derutat de alte probleme, n-am observat. O lampă s-a stins, o lumînare s-a stins şi ea din cauza propriei bălţi de ceară fierbinte. Cu ochii închişi pe jumătate, am avut atunci senzaţia unui întuneric ameninţător, senzaţia că eram închis în beznă.
În clipa aceea am deschis ochii, fără să mă gîndesc la lămpi sau lumînări. Dar era prea tîrziu. Îmi amintesc că m-am ridicat brusc, mîna Claudiei a alunecat pe braţul meu şi în faţa ochilor mi-a apărut imaginea unui grup de bărbaţi şi femei în negru mişcîndu-se prin camere, veşmintele lor păreau să fure lumina din fiecare ramă aurită sau suprafaţă lăcuită, s-o absoarbă în întregime. Am strigat-o pe Madeleine şi am văzut-o cum se trezeşte speriată, prinzîndu-se de braţul canapelei, apoi căzînd în genunchi cînd ei s-au repezit la ea. Santiago şi Celeste veneau spre noi, iar în spatele lor, Estelle şi ceilalţi ale căror nume nu le ştiam, umpleau oglinzile şi se strîngeau unii lîngă alţii, formînd ziduri mişcătoare şi ameninţătoare. I-am strigat Claudiei să fugă, deschizînd uşa. Am împins-o afară şi apoi m-am apropiat în ea, lovindu-l cu piciorul pe Santiago.