Acea apărare slabă de care dădusem dovadă cînd mă atacase în Cartierul Latin, nu era nimic în comparaţie cu forţa mea de acum. Eram prea slab, probabil, ca să lupt cu convingere pentru propria-mi apărare, dar instinctul de a le proteja pe Madeleine şi pe Claudia era copleşitor. Îmi amintesc că l-am trîntit pe Santiago pe spate şi apoi am lovit-o pe puternica şi frumoasa Celeste, care căuta să ajungă la mine. Paşii Claudiei răsunau pe scara din marmură. Celeste s-a clătinat, a încercat să mă atingă după care m-a prins şi mi-a zgîriat faţa, aşa încît sîngele îmi curgea peste guler. Îl vedeam, strălucind în colţul ochiului. M-am năpustit asupra lui Santiago, răsucindu-mă cu el, conştient de forţa teribilă a braţelor care mă ţineau, a mîinilor care căutau să mă strîngă de gît. „Luptă-te cu ei, Madeleine”, am strigat eu, dar nu-i auzeam decît suspinele. Apoi am văzut-o în acel vîrtej, un lucru neclintit şi înspăimîntat, înconjurat de alţi vampiri. Aceştia rîdeau, cu acel rîs cavernos specific vampirilor care seamănă cu clinchetul unor clopoţei de argint. Santiago se ţinea de faţă, căci dinţii mei i-o însîngeraseră. L-am lovit în piept, în cap, simţind cum durerea îmi frigea braţul; ceva mi-a strîns pieptul ca două braţe, dar eu m-am eliberat şi am auzit un geam spărgîndu-se în spatele meu. Dar altceva, altcineva mă apucase de braţ cu două mîini şi mă trăgea cu o putere extraordinară.
Nu-mi amintesc să-mi fi pierdut forţa. Nu-mi amintesc de nici un moment în care puterea cuiva să o fi întrecut pe a mea. Îmi amintesc doar că numărul lor m-a copleşit. Din păcate, datorită numărului şi perseverenţei lor, am fost imobilizat, înconjurat şi scos afară cu forţa. În mijlocul vampirilor, eram silit să străbat coridorul; am căzut pe trepte şi, pentru o clipă, am fost liber în dreptul uşii înguste din dos a hotelului, dar imediat după aceea am fost înconjurat din nou şi ţinut strîns. Vedeam faţa Celestei foarte aproape de mine şi, dacă aş fi putut, i-aş fi sfîşiat-o cu dinţii. Sîngeram puternic, iar una din încheieturi mi-era ţinută atît de strîns, încît nici nu-mi mai simţeam mîna. Madeleine se afla lîngă mine, suspinînd în continuare. Am fost vîrîţi într-o trăsură. Am fost lovit de nenumărate ori, dar tot nu mi-am pierdut cunoştinţa. Îmi amintesc că mă agăţăm cu înverşunare de luciditate, simţind loviturile în ceafa udă de sîngele care-mi şiroia pe gît, aşa cum stăteam pe podeaua trăsurii. Nu-mi spuneam decît: Simt trăsura mişcîndu-se; sînt viu; sînt conştient.
Imediat ce am fost tîrîţi în „Théâtre des Vampires”, am început să-l strig pe Armand.
Mi-au dat drumul, doar ca să mă împleticesc pe treptele pivniţei, cu ei grămadă în spatele meu, în faţa mea, împingîndu-mă cu nişte mîini ameninţătoare. La un moment dat, am prins-o pe Celeste, dar ea a ţipat şi cineva m-a lovit din spate.
Atunci l-am văzut pe Lestat — cea mai puternică lovitură din toate. Lestat, stînd în mijlocul sălii de bal, drept, cu ochii lui cenuşii şi pătrunzători, schiţînd un zîmbet perfid. Era îmbrăcat impecabil, ca întotdeauna, şi la fel de superb cu mantia lui neagră şi cu pînzeturile fine. Dar cicatricile încă îi mai marcau fiecare centimetru de carne albă. Cum îi mai desfigurau chipul frumos şi neted, firele acelea subţiri crestîndu-i pielea delicată de deasupra buzei, pleoapele, fruntea înaltă. Ochii îi ardeau de o mînie mută ce părea alimentată de vanitate, o vanitate îngrozitoare care spunea: „Vedeţi-mă cum sînt.”
„Ăsta e?” a întrebat Santiago, împingîndu-mă.
Dar Lestat s-a întors furios spre el şi i-a spus cu un glas aspru şi scăzut: „Ţi-am zis că o vreau pe Claudia, fetiţa! Ea a fost!” Acum l-am văzut mişcînd din cap involuntar din cauza izbucnirii şi întinzînd mîna spre braţul fotoliului pe care, însă, a încleştat-o în gol în timp ce mă fixa cu privirea.
„Lestat”, am zis eu, întrezărind acum o portiţă de scăpare. „Trăieşti! Eşti viu! Spune-le cum te-ai purtat cu noi…”
„Nu”, a spus el, scuturînd din cap furios după care a adăugat: „Întoarce-te la mine, Louis”.
O clipă, nu mi-a venit să cred. O parte mai echilibrată şi mai disperată din mine spunea: Discută cu el, chiar în clipa în care un rîs sinistru mi-a scăpat de pe buze. „Eşti nebun?”
„Îţi dau viaţa înapoi!” a zis el şi pleoapele îi tremurau datorită forţei cuvintelor, pieptul îi tresaltă şi mîna aceea se încleşta din nou, neputincioasă, în întuneric. „Mi-ai promis că pot să-l iau înapoi la New Orléans”, i-a spus el lui Santiago, după care i-a privit pe toţi, pe rînd, iar răsuflarea i s-a înteţit şi, la un moment dat, a izbucnit: „Unde-i Claudia? Ea e cea care mi-a făcut-o, v-am spus doar!”
„Toate la timpul lor”, a spus Santiago şi, cînd a întins mîna spre Lestat, acesta s-a dat înapoi, fiind cît pe-aci să-şi piardă echilibrul. Găsise braţul fotoliului de care avea nevoie şi s-a ţinut strîns de el, închizînd ochii, recăpătîndu-şi controlul.
„Dar el a ajutat-o, a susţinut-o…” a zis Santiago, apropiindu-se de el. Lestat şi-a ridicat privirea.
„Nu”, a spus el. „Louis, trebuie să te întorci la mine. Trebuie să-ţi spun ceva… legat de seara aia din mlaştină.” Dar apoi a tăcut şi şi-a ridicat din nou privirea de parcă ar fi fost încolţit, rănit, disperat.
„Ascultă-mă, Lestat”, i-am zis eu. „Las-o-n pace pe ea, elibereaz-o… şi o să… mă-ntorc la tine.” Cuvintele mele aveau o rezonanţă metalică. Am încercat să fac un pas spre el, să fac în aşa fel încît ochii să-mi fie reci şi de nedesluşit, să simt puterea emanînd din ei ca două raze de lumină. Mă privea, mă studia, luptîndu-se tot timpul cu propria-i fragilitate. Celeste m-a prins de încheietură. „Trebuie să le spui”, am continuat eu, „cum te-ai purtat cu noi, că noi nu cunoşteam regulile, că ea n-a ştiut de existenţa altor vampiri.” îmi spuneam încontinuu, în timp ce vorbeam cu acea voce mecanică: Armand trebuie să se întoarcă, Armand trebuie să vină înapoi. O să facă să înceteze toată povestea asta, n-o s-o lase să continue.
Atunci s-a auzit zgomotul unui obiect tîrît pe podea. Auzeam plînsul epuizat al Madeleinei. Mi-am rotit privirea şi am văzut-o într-un fotoliu, iar cînd mi-a surprins privirea asupra ei, a părut să fie şi mai îngrozită. A încercat să se ridice, dar ei au împiedicat-o. „Lestat”, am spus eu. „Ce vrei de la mine? Îţi dau orice…”
În clipa aceea am văzut ce anume făcea acel zgomot. Şi Lestat văzuse. Un sicriu cu lacăte mari de fier era tîrît în cameră. Am înţeles imediat. „Unde e Armand?” am întrebat eu cuprins de disperare.
„Ea mi-a făcut-o, Louis. Ea mi-a făcut-o. Nu tu! Ea trebuie să moară!” a zis Lestat, iar vocea i-a devenit slabă şi aspră de parcă i-ar fi fost greu să vorbească. „Ia chestia aia de-aici, el vine acasă cu mine”, i-a spus el furios lui Santiago. Dar acesta a rîs doar, a rîs şi Celeste şi hohotele acelea au părut să-i molipsească pe toţi.
„Mi-aţi promis”, le-a spus Lestat.
„Eu nu ţi-am promis nimic”, a zis Santiago.
„Şi-au bătut joc de tine”, i-am spus eu cu amărăciune, cînd ei deschideau sicriul. „Şi-au bătut joc de tine! Trebuie să-l găseşti pe Armand, Armand e conducătorul aici”, am strigat eu, dar el nu părea să înţeleagă.
Ce s-a întîmplat apoi a fost disperat, înceţoşat şi îngrozitor, i-am lovit cu picioarele, m-am chinuit să-mi eliberez braţele, urlîndu-le că Armand avea să-i oprească, să nu cumva să îndrăznească să-i facă vreun rău Claudiei. Cu toate astea, m-au silit să intru în sicriu, eforturile mele cumplite neservind la nimic în afară de faptul că mă făceau să nu mă mai gîndesc la plînsul Madeleinei, la suspinele ei sfîşietoare şi la teama că, în orice clipă, la acestea s-ar fi putut adăuga şi cele ale Claudiei. Îmi amintesc că m-am ridicat, împiedicînd o clipă capacul să se închidă, după care ei l-au apăsat cu putere şi lacătele au fost încuiate cu un zgomot de chei şi metal. Îmi aminteam cuvinte de demult, pe Lestat zîmbind în acel loc depărtat, unde nu existau necazuri, unde ne certasem toţi trei: „Un copil înfometat reprezintă o privelişte îngrozitoare… un vampir înfometat e şi mai rău. Ţipetele i s-ar auzi pînă la Paris.” Trupul meu ud şi tremurător s-a înmuiat în acel sicriu sufocant şi mi-am spus: Armand n-o să lase să se întîmple una ca asta; nu există nici un loc destul de sigur în care să ne pună.