Sicriul a fost ridicat, s-a auzit zgomotul unor cizme şi am simţit legănarea; mi-am proptit mîinile de laturile coşciugului, am închis ochii pentru o clipă, probabil, nu ştiam sigur. Mi-am spus să nu întind mîinile în părţi, să nu simt spaţiul îngust de aer dintre faţa mea şi capac; am simţit sicriul legănîndu-se şi înclinîndu-se cînd paşii lor au început să urce treptele. Încercam în zadar să disting strigătele Madeleinei, căci mi se părea că o strigă pe Claudia, de parcă aceasta ar fi putut să ne salveze pe toţi. Strigă-l pe Armand, trebuie să vină acasă în noaptea asta, îmi spuneam eu cu disperare. Şi numai gîndul la acea umilinţă îngrozitoare de a-mi auzi propriul strigăt închis acolo cu mine, inundîndu-mi urechile, dar încuiat cu mine, m-a împiedicat să strig.
Un alt gînd mi-a răsărit în minte, chiar în timp ce formulam aceste cuvinte: Dacă nu venea? Dacă, undeva, în casa aceea, avea vreun sicriu ascuns la care se întorcea… Atunci am avut impresia că trupul mi se eliberează deodată de controlul minţii şi am început să izbesc în lemnul din jur şi, răsucindu-mă, m-am împins cu spatele în capac. Dar n-am putut să fac nimic, era prea bine închis; capul mi-a căzut înapoi pe scînduri şi sudoarea îmi curgea pe faţă şi pe trup.
Strigătele Madeleinei amuţiseră. Nu mai auzeam decît zgomotul cizmelor şi al răsuflării mele. Mîine seară o să vină — da, mîine seară — şi ei or să-i spună, el o să ne găsească şi o să ne elibereze. Sicriul se legăna. Mirosul apei mi-a invadat nările, răcoarea ei fiind palpabilă în căldura din interiorul sicriului; apoi, pe lîngă mirosul apei, s-a simţit şi cel al pămîntului. Sicriul a fost lăsat jos cu brutalitate, membrele mă dureau şi mi-am frecat braţele, chinuindu-mă să nu ating capacul, să nu simt cît de aproape era, temîndu-mă ca propria mea teamă să nu se transforme în panică, în groază.
Credeam că acum mă vor lăsa, dar n-au făcut-o. Erau aproape şi se ocupau cu ceva; apoi un alt miros mi-a atins nările, un miros necunoscut mie. Dar, după aceea, stînd cît se poate de nemişcat, mi-am dat seama că aşezau cărămizi, iar acel miros era de mortar. Încet, cu grijă, am ridicat mîna să-mi şterg faţa. Bine, deci, mîine seară, mi-am spus eu, în timp ce umerii păreau să-mi crească în interiorul sicriului. Bine, deci mîine seară o să vină; şi, pînă atunci, acela avea să fie sicriul meu, preţul pe care-l plăteam pentru toate, pentru fiecare noapte.
Dar ochii mi se umpleau de lacrimi şi am izbit din nou în lemn, iar capul mi se răsucea cînd pe o parte, cînd pe alta, mintea grăbindu-mi-se spre noaptea următoare şi spre cealaltă de după şi aşa mai departe. Apoi, parcă pentru a mă desprinde de nebunia aceea, m-am gîndit la Claudia — simţindu-i braţele în jurul gîtului meu în lumina obscură a odăilor de la Hôtel Saint-Gabriel, văzîndu-i obrazul în lumină, tremurul uşor şi leneş al genelor, simţindu-i atingerea mătăsoasă a buzelor. Trupul mi-a devenit rigid, şi-am început să izbesc cu picioarele în scînduri. Zgomotul cărămizilor dispăruse, la fel şi cel al paşilor înăbuşiţi. Am strigat „Claudia”, pînă am răguşit, înfigîndu-mi unghiile în palme; încet, ca un şuvoi de apă rece ca gheaţa a început să mă cuprindă paralizia somnului. Am încercat să-l strig pe Armand prosteşte, din disperare, vag conştient în timp ce pleoapele mi se îngreunau şi mîinile deveneau moi, că şi pe el îl învăluise somnul undeva, că stătea nemişcat în locul lui de odihnă. M-am mai zbătut o dată. Ochii mei au văzut întunericul, mîinile mele au simţit lemnul. Dar eram slăbit. A urmat neantul.
— M-a trezit o voce. Era depărtată, dar clară. Mi-a rostit numele, de două ori. O clipă n-am ştiut unde mă aflam. Visasem ceva îngrozitor ce ameninţa să dispară fără să lase vreun indiciu cu privire la ce fusese, ceva oribil, ce doream nespus să alung. Atunci am deschis ochii şi am pipăit capacul sicriului. În clipa aceea am ştiut unde mă aflam şi tot atunci mi-am dat seama că Armand era cel care mă striga. I-am răspuns, dar vocea era închisă cu mine şi m-a asurzit. Într-un moment de groază, mi-am spus: Mă caută şi eu nu pot să-i spun că sînt aici. Dar apoi l-am auzit vorbindu-mi, spunîndu-mi să nu-mi fie teamă. Am auzit un zgomot puternic. Apoi altul. Un rîcîit şi căderea tunătoare a cărămizilor. Mi s-a părut că unele au izbit sicriul. După aceea am auzit cum erau ridicate una cîte una. Am avut impresia că smulge lacătele.
Capacul s-a ridicat puţin şi o rază subţire de lumină mi-a sclipit în faţa ochilor. Mi-am ţinut răsuflarea şi am simţit sudoarea curgîndu-mi pe faţă. Capacul s-a deschis şi mai mult şi, timp de o clipă, am fost orbit; apoi m-am ridicat în capul oaselor, văzînd printre degete lumina puternică a unei lămpi cu gaz.
„Grăbeşte-te”, mi-a spus el. „Nu face nici un zgomot.”
„Unde mergem?” am întrebat eu. Vedeam un coridor din cărămizi întinzîndu-se din faţa uşii pe care o spărsese. De-a lungul acelui coridor se aflau uşi zidite, aşa cum fusese şi aceea. Imediat am avut o viziune a unor sicrie în dosul acelor cărămizi, cu vampiri înfometaţi şi descompuşi înăuntru. Dar Armand mă trăgea, spunîndu-mi să nu fac nici cel mai mic zgomot; ne furişam pe coridorul acela. S-a oprit în faţa unei uşi de lemn şi a stins lampa. O clipă a fost o beznă totală, pînă cînd lumina care se strecura pe sub uşă a devenit mai puternică. A deschis uşa atît de încet, încît nu s-a auzit nici un sunet. Îmi auzeam răsuflarea şi am încercat s-o opresc. Intram pe culoarul care ducea spre camera lui. Dar, în timp ce alergam în spatele lui, mi-am dat seama de un adevăr cumplit. Mă salva numai pe mine. Am întins mîna ca să-l opresc, dar el m-a tras mai departe. Abia cînd am ajuns pe străduţa de lîngă „Théâtre des Vampires” am reuşit să-l fac să se oprească. Şi, chiar şi atunci, părea să vrea să-şi continue drumul. A început să clatine din cap chiar înainte să apuc să vorbesc.
„Nu pot s-o salvez!” mi-a spus el.
„Doar nu te aştepţi să plec fără ea! Au închis-o acolo!” Eram îngrozit. „Armand, trebuie s-o salvezi! N-ai de ales!”
„De ce spui asta?” m-a întrebat el. „Nu pot, trebuie să înţelegi. Or să se ridice împotriva mea. N-ar avea de ce să n-o facă. Louis, îţi spun, nu pot s-o salvez. Risc să te pierd. Nu te poţi întoarce.”
Refuzam să accept că putea fi adevărat. Armand era singura mea speranţă. Dar pot să spun cu mîna pe inimă că nu mi-era frică. Ştiam doar că trebuia s-o recapăt pe Claudia, sau să mor chinuindu-mă s-o salvez. De fapt, era foarte simplu; nu era deloc o chestiune de curaj. Şi mai ştiam, îmi dădeam seama din pasivitatea lui Armand, din felul în care vorbea, că m-ar fi urmat dacă m-aş fi întors, că n-ar fi încercat să mă împiedice.
Am avut dreptate. Am rupt-o la fugă înapoi pe culoar şi el era chiar în spatele meu, îndreptîndu-ne spre scara ce ducea în sala de bal. Îi auzeam pe ceilalţi vampiri. Auzeam tot felul de zgomote. Traficul parizian. Ceva ce aducea foarte mult a adunare în sala teatrului de deasupra. Cînd am ajuns în capul scării, am văzut-o pe Céleste în uşa sălii de bal. Ţinea în mînă una din măştile de scenă. Se uita la mine. Nu părea alarmată. Părea chiar ciudat de indiferentă.