Atunci am înţeles totul foarte clar. Mergeam, era acel gen de mers pe care-l au oamenii atunci cînd sînt beţi turtă şi plini de ură pentru ceilalţi, simţindu-se, în acelaşi timp, invincibili. Aşa mergeam prin New Orléans în seara cînd l-am întîlnit pentru prima oară pe Lestat, acel mers de om beat izbindu-se de lucruri, miraculos de sigur şi găsindu-şi drumul. Am văzut mîinile unui beţiv umblînd în chip miraculos cu un chibrit. Flacăra a atins pipa, tutunul s-a aprins. Stăteam lîngă geamul unei cafenele. Omul trăgea din pipă. Nu era beat deloc. Armand aştepta lîngă mine şi ne aflam pe aglomeratul Boulevard des Capucines. Sau era Boulevard du Temple? Nu eram sigur. Eram furios că trupurile lor rămîneau în acel loc oribil. Vedeam piciorul lui Santiago atingînd acel lucru înnegrit şi ars care fusese fetiţa mea! Am urlat printre dinţii încleştaţi, iar omul s-a ridicat de la masă şi aburul s-a întins pe geam în faţa lui. „Pleacă de lîngă mine”, i-am spus eu lui Armand. „Afurisit să fii, nu te apropia de mine. Te previn, nu te apropia de mine.” M-am depărtat de el, pornind în sus pe bulevard şi am văzut un bărbat şi o femeie dîndu-se la o parte din faţa mea, bărbatul întinzînd braţul pentru a proteja femeia.
Apoi am rupt-o la fugă. Oamenii mă vedeau alergînd. Mă întreba, ce şi-or fi spunînd cînd vedeau acel lucru nebun şi alb, care se mişca prea repede pentru ochii lor. Îmi amintesc că, atunci cînd m-am oprit, eram slăbit şi mă simţeam rău, venele arzîndu-mi ca şi cum aş fi fost înfometat. M-am gîndit să ucid, dar acel gînd m-a umplut de repulsie. Stăteam pe treptele din piatră de lîngă o biserică, în dreptul uneia din acele uşi mici laterale, săpate în piatră, care era zăvorită pentru noapte. Ploaia se mai potolise. Sau aşa mi se părea. Strada era mohorîtă şi tăcută, deşi un bărbat trecea în depărtare cu o umbrelă neagră, lucitoare. Armand se afla la distanţă, lîngă nişte copaci. În spatele lui părea să fie o mare întindere de pomi şi iarbă udă, iar aburul se înălţa ca şi cum pămîntul ar fi fost cald.
Numai gîndindu-mă la greaţa din stomac, la ameţeală şi la nodul din gît am putut să-mi recapăt calmul. Cînd aceste senzaţii au dispărut, mi-am dat seama de tot ce se petrecuse, de distanţa mare pe care o parcursesem de la teatru şi de faptul că rămăşiţele Madeleinei şi ale Claudiei se mai aflau încă acolo. Victime ale unei catastrofe, una în braţele celeilalte. M-am simţit hotărît şi foarte aproape de propria-mi distrugere.
„N-am putut să fac nimic”, mi-a spus Armand încet şi, uitîndu-mă la el, am văzut că, pe chip, i se citea o tristeţe imensă. Mi-a ocolit privirea, de parcă ar fi simţit că era inutil să încerce să mă convingă de asta şi îi simţeam tristeţea copleşitoare, ceva asemănător cu înfrîngerea. Aveam senzaţia că, dacă ar fi fost să-mi vărs năduful asupra lui, n-ar fi făcut nimic pentru a-mi opune rezistenţă.
Simţeam acea detaşare, pasivitatea din el, ca fiind acel ceva pătrunzător ce se afla la baza cuvintelor pe care mi le-a spus din nou: „N-aş fi putut să fac nimic.”
„Ah, ba da, ai fi putut!” am zis eu încet. „Ştii foarte bine că ai fi putut. Doar tu erai conducătorul! Tu erai singurul care-ţi cunoşteai limitele puterii. Ei nu le cunoşteau. Nu înţelegeau. Capacitatea ta de înţelegere o întrecea pe a lor.”
S-a uitat în altă parte, dar am văzut ce efect avuseseră vorbele mele asupra lui. Îi vedeam oboseala pe chip şi tristeţea opacă din ochi.
„Aveai putere asupra lor. Se temeau de tine!” am continuat eu. „Ai fi putut să-i împiedici, dacă ai fi vrut să-ţi foloseşti puterile chiar şi dincolo de limitele pe care ţi le-ai autoimpus. Dar n-ai vrut să-ţi schimbi părerea despre sine. Preţioasa ta concepţie în legătură cu adevărul! Te înţeleg perfect. În tine mă văd oglindit pe mine însumi!”
Ochii i s-au întors încet pînă i-au întîlnit pe ai mei. Dar n-a spus nimic. Durerea de pe chipul lui era cumplită. Faţa lui era gata să exprime o emoţie îngrozitoare, pe care nu avea să şi-o poată stăpîni. Se temea de emoţia aceea. Eu nu. Îmi simţeam durerea cu acea imensă putere magică ce o întrecea pe a mea. Eu nu-i simţeam durerea. Nu conta pentru mine.
„Te înţeleg prea bine…” am spus. „Pasivitatea mea a stat la baza tuturor relelor. Acea slăbiciune, acel refuz de a compromite o moralitate fisurată şi stupidă, acea mîndrie îngrozitoare! Din cauza asta m-am lăsat să devin ceea ce sînt acum, deşi ştiam că nu e bine. Din cauza asta am lăsat-o pe Claudia să devină vampirul care a devenit, deşi ştiam că nu e bine. Din cauza asta am stat cu mîinile-n sîn şi am lăsat-o să-l omoare pe Lestat, deşi ştiam că nu e bine, că e chiar lucrul care a dus-o la pierzanie. N-am ridicat nici măcar un deget ca s-o împiedic. Şi Madeleine, Madeleine, am lăsat-o să ajungă aici, deşi n-ar fi trebuit s-o transform într-o creatură ca noi. Ştiam că nu e bine! Află însă că nu mai sînt acea făptură pasivă şi slabă care ţese rău de rău pînă cînd pînza devine întinsă şi groasă, în timp ce eu rămîn victima ei ridiculizată. Gata! Acum ştiu ce trebuie să fac. Şi te previn, mulţumită milei pe care mi-ai arătat-o scoţîndu-mă în seara asta din mormîntul acela unde aş fi murit: Nu te duce din nou în camera ta de la «Théâtre des Vampires». Nu te mai apropia de acel loc.”
N-am aşteptat să-i aud răspunsul. Poate că nici n-a încercat să-mi dea unul. Nu ştiu. Am plecat fără să mă uit înapoi. Dacă m-a urmat, nu mi-am dat seama. Nu căutam să ştiu. Nu-mi păsa.
M-am retras la cimitirul din Montmartre. Nu ştiu de ce tocmai acolo, doar că nu era departe de Boulevard des Capucines şi, pe atunci, Montmartre era o zonă rurală, întunecată şi liniştită în comparaţie cu metropola. Hoinărind printre căsuţele joase cu grădini-bucătării, am ucis fără cea mai mică satisfacţie, după care am căutat sicriul în care aveam să zac ziua în cimitir. L-am golit cu mîinile mele şi m-am întins într-un pat scîrbos, umed şi plin de duhoarea morţii. Nu pot să spun că asta m-a liniştit. Mai degrabă, mi-a oferit ceea ce voiam. Închis în acel întuneric, mirosind pămîntul, departe de toţi oamenii şi de toate vietăţile cu forme omeneşti, m-am lăsat pradă tuturor lucrurilor care mi-au invadat şi mi-au sufocat simţurile. Făcînd aceasta, m-am lăsat pradă durerii mele.
Dar a durat foarte puţin.
Cînd soarele iernii reci şi cenuşii a apus seara următoare, eu eram treaz, simţind cum amorţeala mă părăsea, aşa cum se întîmpla iarna, simţind întunericul, vietăţile care se aflau în sicriu mişunînd pe lîngă mine, fugind de trezirea mea. M-am ridicat încet în lumina slabă a lunii, savurînd frigul, netezimea plăcii de marmură pe care am dat-o la o parte ca să ies. Şi, strecurîndu-mă printre morminte pentru a ieşi din cimitir, mă gîndeam la un plan, un plan pentru care eram gata să-mi pun viaţa în primejdie, cu libertatea extraordinară a unei fiinţe căreia, de fapt, nu-i pasă de acea viaţă, care are forţa nemaipomenită de a vrea să moară.
Într-o grădină-bucătărie am văzut ceva, ceva ce existase doar vag în gîndurile mele pînă cînd am pus mîinile pe ea. Era o coasă mică, a cărei lamă încovoiată şi tăioasă era încă murdară de ierburi după ultimul cosit. După ce am curăţat-o şi mi-am trecut degetul peste lama ascuţită, planul a căpătat contururi clare şi puteam deci, să mă ocup de celelalte lucruri: găsirea unei trăsuri şi a unui vizitiu care să-mi stea la dispoziţie cîteva zile — uluit de banii pe care i-am dat şi de promisiunile că-i voi da şi mai mult; mutarea cufărului meu de la Hotel Saint-Gabriel în interiorul trăsurii şi procurarea celorlalte lucruri de care aveam nevoie. Apoi au urmat ceasurile lungi ale nopţii cînd m-am prefăcut că beau cu vizitiul, am stat de vorbă cu el şi i-am obţinut costisitoarea cooperare pentru a mă duce în zori de la Paris la Fontainebleau. Dormeam în trăsură, unde starea delicată a sănătăţii mele cerea să nu fiu deranjat sub nici un motiv — această intimitate fiind atît de importantă, încît eram mai mult decît dispus să adaug o sumă generoasă celei pe care i-o dădeam deja pentru a nu atinge nici măcar mînerul uşii pînă nu ieşeam eu.