Şi, cînd am fost convins că era de acord şi destul de beat pentru a uita de orice în afară de apucarea hăţurilor pentru drumul pînă la Fontainebleau, ne-am îndreptat încet, cu prudenţă, spre strada pe care se afla „Théâtre des Vampires” şi am aşteptat la o anumită distanţă ca cerul să înceapă să se lumineze.
Teatrul era închis. M-am furişat spre el, cînd aerul şi lumina mi-au spus că aveam la dispoziţie cel mult cincisprezece minute pentru a-mi duce planul la îndeplinire. Ştiam că, închişi în el, vampirii teatrului erau deja în sicriele lor. Şi chiar dacă vreunul mai zăbovea încă, nu avea cum să audă primele pregătiri. Am aşezat repede nişte scînduri în faţa uşilor zăvorite. Le-am bătut în cuie, blocînd astfel uşile din afară. Un trecător a observat ce făceam, dar şi-a văzut mai departe de drum, închipuindu-şi, probabil, că închideam clădirea cu permisiunea proprietarului. Nu ştiam. Ştiam însă, că înainte să apuc să termin, i-aş fi putut întîini pe acei vînzători de bilete, pe acei plasatori, pe acei oameni care măturau şi puteau rămîne înăuntru pentru a-i păzi pe vampiri în timpul somnului din cursul zilei.
La acei oameni mă gîndeam în vreme ce conduceam trăsura pe aleea lui Armand, unde am lăsat-o, luînd cu mine două bidoane mici de petrol lampant şi îndreptîndu-mă spre uşa lui Armand.
Cheia mi-a permis accesul cu uşurinţă aşa cum sperasem şi, odată ajuns pe culoar, am deschis uşa camerei lui, dar el nu era acolo. Sicriul dispăruse. De fapt, totul dispăruse în afară de mobilier, inclusiv patul băiatului mort. Am destupat în grabă un bidon şi l-am rostogolit pe celălalt înaintea mea spre scară, alergînd şi stropind grinzile şi uşile din lemn ale celorlalte camere. Mirosul era puternic, mai puternic decît orice zgomot aş fi făcut. Şi, deşi stăteam complet nemişcat lîngă scară cu bidoanele şi coasa, ascultînd, n-am auzit nimic, nici un indiciu că acei paznici s-ar fi aflat acolo, nici un sunet din partea vampirilor. Strîngînd cu putere mînerul coasei, am urcat treptele încet pînă am ajuns în dreptul uşii sălii de bal. Nimeni nu se afla acolo ca să mă vadă stropind cu petrol lampant fotoliile din roshar sau draperiile, sau să mă vadă ezitînd o clipă doar în faţa acelei uşi care dădea în curtea mică unde fuseseră ucise Madeleine şi Claudia. Ah, cît de mult aş fi vrut să deschid uşa aceea. Mă tenta atît de mult, încît, pentru o clipă, aproape că am uitat de plan. Era să las bidoanele să-mi scape din mînă şi să răsucesc clanţa. Dar am văzut lumina printre crăpăturile lemnului vechi al uşii şi mi-am dat seama că trebuia să continui. Madeleine şi Claudia nu erau acolo. Erau moarte. Şi ce-aş fi făcut dacă aş fi deschis uşa aceea, dacă aş fi văzut din nou acele rămăşiţe, acel păr auriu încîlcit şi răvăşit? Nu era timp şi nu avea rost. Alergam pe coridoare întunecoase pe care nu le mai explorasem, scăldînd uşile din lemn vechi cu petrol lampant, convins că vampirii se aflau închişi înăuntru, furişîndu-mă pe nesimţite chiar în incinta teatrului, unde o lumină rece şi cenuşie care pătrunde înăuntru prin uşa zăvorită de la intrare m-a făcut să mă grăbesc să arunc o cantitate mai mare pe cortina de catifea, pe scaunele capitonate şi pe draperiile din dreptul uşilor care dădeau în holul de la intrare.
În cele din urmă, bidonul s-a golit şi l-am aruncat după care am scos torţa pe care o făcusem, am apropiat chibritul de zdrenţele îmbibate în petrol lampant din jurul ei şi am dat foc la scaune; flăcările au început să mîngîie mătasea groasă şi umplutura, în timp ce fugeam spre scenă şi făceam ca focul să cuprindă şi cortina cea neagră.
În cîteva secunde, teatrul era învăluit de flăcări şi întregul lui schelet părea să scîrţîie şi să geamă cînd limbile de foc îmbrăţişau pereţii, lingînd marea boltă a avanscenei şi ornamentele din ghips ale lojilor. Dar n-aveam vreme să admir acest lucru, să savurez mirosul şi zgomotul, imaginea nişelor şi adînciturilor învăluite de lumina care avea să le mistuiască în curînd. Am fugit iarăşi la nivelul inferior, dînd foc canapelei din roshar din sala de bal, draperiilor, absolut oricărui lucru care putea să ardă.
Cineva călca apăsat pe scîndurile de deasupra — în încăperi pe care nu le văzusem niciodată. Apoi am auzit zgomotul inconfundabil al deschiderii unei uşi. Dar era prea tîrziu, mi-am spus, strîngînd atît coasa, cît şi torţa. Clădirea era în flăcări. Aveau să fie distruşi. Am fugit spre scară şi am auzit în depărtare un urlet ce întrecea trosnetul şi vuietul flăcărilor; torţa mea atingea grinzile îmbibate cu petrol lampant de deasupra capului şi focul învăluia lemnul vechi, răsucindu-se pe tavanul umed. Era urletul lui Santiago, eram sigur; apoi, exact cînd am ajuns la nivelul inferior, l-am văzut deasupra, în spatele meu, coborînd scara, fumul umplînd spaţiul din jurul lui, făcînd ca ochii să-i lăcrimeze şi gîtlejul să se sufoce, dar a întins mîna spre mine, îngăimînd: „Tu… tu… blestemat să fii!” Am încremenit, făcînd ochii mici din cauza fumului, simţind cum încep să-mi lăcrimeze, dar fără să-mi iau privirea nici măcar o clipă de la el, căci vampirul îşi folosea acum toată puterea pentru a ajunge la mine cu o asemenea viteză încît a devenit invizibil. Iar cînd acel lucru întunecat care reprezenta hainele lui a ajuns jos, am învîrtit coasa şi am văzut-o lovindu-i gîtul, i-am simţit greutatea gîtului şi l-am văzut căzînd într-o parte, ducîndu-şi mîinile la rana îngrozitoare. Aerul era plin de strigăte şi de ţipete şi un chip alb a apărut deasupra lui Santiago, o mască a groazei. Un alt vampir a dat fuga înaintea mea spre acea uşă secretă care dădea în alee. Dar eu am rămas nemişcat, uitîndu-mă la Santiago, pe care l-am văzut ridicîndu-se în ciuda rănii. Atunci am rotit din nou coasa, prinzîndu-l cu uşurinţă. N-a mai fost nici o rană. Doar două mîini ce căutau un cap care nu mai exista.
Capul, cu sîngele ţîşnind din gîtul retezat, cu ochii privind înnebuniţi sub grinzile în flăcări, cu părul negru şi mătăsos încîlcit şi plin de sînge, a căzut la picioarele mele. L-am lovit tare cu cizma, azvîrlindu-l de-a lungul coridorului. Am fugit apoi după el, aruncînd torţa şi coasa, căci mi-am ridicat braţele ca să mă protejez de lumina aceea albă care inunda scara ce dădea spre alee.
Picăturile de ploaie cădeau ca nişte ace sclipitoare în ochii mei, ochi care se chinuiau să vadă conturul întunecat al trăsurii. Vizitiul somnoros s-a îndreptat imediat la ordinul meu aspru, ducînd instinctiv o mînă neîndemînatică spre bici şi trăsura s-a pus în mişcare chiar în clipa în care eu deschideam uşa; caii goneau în viteză, în timp ce eu mă chinuiam să deschid cufărul; trupul mi-a fost aruncat într-o parte, mîinile arse mi-au alunecat în mătasea răcoroasă şi protectoare, iar capacul s-a lăsat în jos oferindu-mi întunericul binefăcător.
Caii goneau din ce în ce mai tare, depărtîndu-se de clădirea care ardea. Totuşi, încă mai simţeam mirosul fumului, mă îneca, îmi ardea ochii şi plămînii, mîinile mi-erau arse şi fruntea de asemeni din cauza primelor raze difuze ale soarelui.