Dar continuam să ne depărtăm de fum şi de ţipete. Părăseam Parisul. Reuşisem. „Théâtre des Vampires” ardea pînă-n temelie.
Cînd mi-am simţit capul căzînd pe spate, le-am văzut din nou pe Claudia şi pe Madeleine îmbrăţişate în curtea aceea sumbră şi le-am spus încet, aplecîndu-mă spre părul lor care sclipea în lumina lumînărilor: „N-am putut să vă iau. N-am putut să vă iau. Dar ei or să zacă morţi în jurul vostru. Dacă focul n-o să-i termine, atunci o va face soarele. Dacă nu sînt arşi, atunci oamenii care or să vină să încerce să stingă flăcările îi vor găsi şi-i vor expune luminii zilei. Dar vă promit, or să moară aşa cum aţi murit şi voi, toţi cei care erau acolo în dimineaţa asta or să moară.
Şi sînt singurele morţi din cîte am provocat în lunga mea viaţă care mi-au produs o extraordinară plăcere.”
— După două nopţi m-am întors. Trebuia să văd pivniţa inundată de ploaie, unde fiecare cărămidă era arsă, prefăcută în praf şi pulbere şi unde cîteva grinzi scheletice se înălţau spre cer ca nişte suliţe. Îngrozitoarele picturi murale din sala de bal erau fărîmiţate şi amestecate printre dărîmături, un chip pictat ici, o bucăţică din aripa unui înger colo, singurele lucruri care mai puteau fi identificate.
Luînd ziarul de seară, m-am retras în fundul unei mici cafenele care se afla peste drum şi acolo, ascuns de lumina slabă a lămpilor cu gaz şi de fumul gros al trabucurilor, am citit relatările despre incendiu. Cîteva cadavre fuseseră descoperite în teatrul ars, dar haine şi costume erau împrăştiate peste tot, de parcă celebrii actori vampiri părăsiseră teatrul în grabă cu mult înaintea incendiului. Adică numai din vampirii mai tineri rămăseseră oasele, cei bătrîni fiind şterşi complet de pe faţa pămîntului. Nu se pomenea nimic de vreun martor ocular sau de vreo victimă care supravieţuise. Cum ar fi putut să existe aşa ceva?
Totuşi, ceva mă deranja teribil. Nu mi-era teamă că ar fi putut scăpa vreun vampir. Nu doream deloc să-i caut în caz că scăpaseră. Eram convins că majoritatea murise. Dar de ce nu fuseseră paznici? Eram sigur că Santiago pomenise de existenţa unor paznici şi bănuisem că aceştia erau plasatorii şi portarii care lucrau la teatru înainte de începerea spectacolului. Eram chiar pregătit să-i întîmpin cu coasa. Dar ei nu fuseseră acolo. Ciudat. Mintea nu-mi era pe deplin liniştită din această cauză.
În cele din urmă însă, am lăsat ziarele la o parte şi m-am gîndit la ce se petrecuse, fără să mai conteze ce era ciudat. Ceea ce conta era faptul că eram mai singur pe lume decît fusesem vreodată. Că Claudia dispăruse pentru totdeauna. Şi că aveam mai puţine motive să trăiesc ca oricînd, şi mai puţină dorinţă.
Totuşi, amărăciunea nu mă copleşea, nu mă transforma în acea creatură distrusă şi disperată care m-aş fi aşteptat să devin. Poate că nu era posibil că îndur chinul prin care am trecut cînd am văzut rămăşiţele arse ale Claudiei. Poate că nu era posibil să ştiu asta şi să continui să exist oricît. Mă întrebam vag, pe măsură ce orele treceau, ce fumul din cafenea devenea şi mai dens, iar cortina decolorată a micii scene luminate de lămpi se ridica şi se lăsa şi femei robuste cîntau acolo, lumina sclipind pe bijuteriile lor false, vocile calde fiindu-le uneori plîngătoare, extrem de triste — mă întrebam vag cum era să simţi acea pierdere, acea furie şi să fii îndreptăţit s-o simţi, să meriţi înţelegere şi alinare. Nu aş fi mărturisit suferinţa mea nici unei fiinţe vii. Propriile mele lacrimi nu însemnau nimic pentru mine.
Atunci, unde să mă duc, dacă nu să mor? Ciudat cum am primit răspunsul. Ciudat cum am ieşit din cafenea, ocolind ruinele teatrului, îndreptîndu-mă, în final, spre larga Avenue Napoléon şi apucînd apoi spre palatul Luvru. Era ca şi cum acel loc m-ar fi chemat şi, totuşi, nu fusesem niciodată înăuntru. Trecusem prin faţa lui de o mie de ori, dorind să pot trăi ca un muritor măcar o zi, ca să pot să mă plimb prin numeroasele sale încăperi şi să văd toate acele tablouri magnifice. Eram hotărît s-o fac acum, avînd doar o vagă noţiune cum că, în operele de artă aş fi putut găsi o anumită mîngîiere, fără să produc moarte unui lucru care era neînsufleţit şi, totuşi, poseda viaţă într-un chip atît de magnific.
La un moment dat, mergînd pe Avenue Napoleon, am auzit în spatele meu pasul pe care l-am recunoscut ca fiind al lui Armand. Îmi dădea de ştire că era aproape. Cu toate acestea, n-am făcut nimic altceva decît am încetinit şi i-am dat voie să mă ajungă din urmă; mult timp am mers alături, fără să spunem nimic. Nu îndrăzneam să mă uit la el. Bineînţeles că mă gîndisem la el tot timpul şi acum, dacă am fi fost oameni şi Claudia ar fi fost iubita mea, m-aş fi aruncat în braţele lui deznădăjduit, atît de puternică, atît de mistuitoare era nevoia de a împărtăşi cuiva durerea. Bariera ameninţa să se rupă acum; totuşi, nu s-a rupt. Eram amorţit şi mergeam ca un om amorţit.
„Ştii ce-am făcut”, am spus eu într-un tîrziu. Dădusem colţul şi vedeam în faţă şirul lung de coloane duble ale Muzeului Regal. „Ţi-ai luat sicriul, aşa cum te-am prevenit.”
„Da”, a zise el şi la auzul vocii lui, am simţit o mîngîiere subită, de netăgăduit. M-a slăbit. Dar eram, pur şi simplu, prea departe de durere, prea obosit.
„Şi totuşi, eşti aici, cu mine, acum. Vrei să-i răzbuni?”
„Nu”, a spus el.
„Bine, dar erau tovarăşii tăi, erai conducătorul lor”, am zis eu. „Şi cu toate astea, nu i-ai prevenit că vreau să-i distrug, aşa cum te-am prevenit eu?”
„Nu.”
„Dar sigur mă dispreţuieşti pentru asta. Sigur respecţi vreo regulă, o loialitate faţă de cei ca tine.”
„Nu”, a spus el încet.
Mi se părea uluitor cît de logic era răspunsul lui, deşi nu mi-l puteam explica şi nu-l înţelegeam.
Ceva s-a limpezit, venind din părţile îndepărtate ale gîndurilor mele nestăvilite. „Dar erau paznici; plasatorii aceia care dormeau în incinta teatrului. De ce nu erau acolo cînd am intrat? De ce nu erau acolo ca să-i apere pe vampirii care dormeau?”
„Pentru că erau în serviciul meu şi eu le-am dat liber. I-am concediat”, a spus Armand.
M-am oprit. În clipa în care privirile ni s-au întîlnit, mi-am dorit ca lumea să nu fi fost o ruină neagră şi goală de cenuşă şi moarte, ci să fi fost proaspătă şi frumoasă, noi să fim muritori şi să ne oferim dragoste unul altuia. „Ai făcut asta ştiind ce aveam de gînd?”
„Da”, a zis el.
„Dar erai conducătorul lor! Aveau încredere în tine. Credeau în tine. Trăiau alături de tine!” am spus eu. „Nu te-nţeleg… de ce…?”
„Alege orice răspuns vrei”, a spus el cu calm şi sensibilitate, de parcă n-ar fi vrut să mă rănească făcînd vreo acuzaţie sau arătîndu-mi dispreţ, dorind doar să mă gîndesc la asta fără exagerare. „Pot să mă gîndesc la multe. Alege-l pe cel de care ai nevoie şi crede-l. E la fel de posibil ca oricare altul. O să-ţi spun adevăratul motiv pentru care am făcut-o, care e cel mai puţin adevărat: voiam să părăsesc Parisul. Teatrul îmi aparţinea. Aşa că i-am concediat.”
„Bine, dar ştiind…”
„Ţi-am spus, a fost adevăratul motiv şi cel mai puţin adevărat”, a spus el cu răbdare.
„M-ai distruge cu aceeaşi uşurinţă cu care ai lăsat să fie distruşi?” i-am şoptit eu.
„De ce aş face-o?”
„Dumnezeule”, am şoptit eu.
„Eşti foarte schimbat”, mi-a zis el. „Dar, într-un fel, eşti acelaşi.”
Am continuat să merg un timp şi, în faţa intrării în Luvru, m-am oprit. La început mi s-a părut că numeroasele-i ferestre erau întunecate şi argintii datorită luminii lunii şi ploii mărunte. Dar, după aceea, am avut impresia că văd o lumină slabă mişcîndu-se înăuntru, de parcă un paznic s-ar fi plimbat printre acele comori. Îl invidiam peste măsură. Mi-am concentrat toate gîndurile asupra acelui paznic, calculînd cum ar fi putut un vampir să ajungă la el, cum să-i ia viaţa, lampa şi cheile. Planul era confuz. Eram incapabil să fac planuri. Făcusem un singur plan adevărat în viaţa mea şi acela fusese dus la îndeplinire.