În cele din urmă, am capitulat. M-am întors din nou la Armand şi mi-am lăsat privirea s-o străpungă pe a lui, dîndu-i voie să se apropie de mine ca şi cum ar fi avut intenţia să mă transforme într-o victimă, iar eu am lăsat capul în jos şi i-am simţit braţul ferm pe după umeri. Amintindu-mi deodată şi cu precizie cuvintele Claudiei, cele care au fost aproape ultimele ei cuvinte — acea afirmaţie cum că ştia că-l puteam iubi pe Armand pentru că fusesem capabil s-o iubesc pînă şi pe ea — acele cuvinte mi-au venit în minte ca o ironie, mai pline de înţeles decît şi-ar fi putut închipui ea.
„Da, ăsta-i răul suprem, că putem ajunge atît de departe încît să ne iubim unul pe celălalt, noi doi”, i-am spus eu încet. „Cine altcineva ne-ar arăta măcar o fărîmă de iubire, o fărîmă de compasiune sau milă? Cine altcineva, cunoscîndu-ne aşa cum ne cunoaştem noi, ar putea face altceva decît să ne distrugă? Totuşi, putem să ne iubim.”
M-a privit îndelung lăsîndu-şi capul într-o parte şi desfăcînd buzele, ca şi cum ar fi vrut să vorbească. Dar a zîmbit numai şi a clătinat din cap uşor pentru a mărturisi că nu înţelegea.
Eu, însă, nu mă mai gîndeam la el. Era unul din acele momente rare în care mi se părea că nu mă gîndesc la nimic. Mintea mea nu avea nici o formă. Am văzut că ploaia încetase. Am văzut că aerul era curat şi rece, că strada era luminoasă. Şi voiam să intru în Luvru. Am formulat cuvintele pentru a-i spune lui Armand acest lucru, pentru a-l întreba dacă mă putea ajuta să fac ceea ce era nevoie pentru a avea Luvrul pînă în zori.
El a luat-o ca pe o rugăminte foarte simplă şi a spus numai că se mira că aşteptasem atîta timp.
— Am părăsit Parisul foarte curînd după aceea. I-am spus lui Armand că voiam să mă întorc la Mediterană — nu în Grecia, aşa cum visasem de atîta vreme. Voiam să merg în Egipt. Voiam să văd deşertul şi, mai important, piramidele şi mormintele regilor. Voiam să iau legătura cu acei profanatori de morminte care ştiu mai multe decît savanţii şi mai voiam să cobor în morminte încă nedeschise şi să văd regii aşa cum erau îngropaţi, să văd acele podoabe şi opere de artă din jurul lor şi picturile de pe pereţi. Armand era mai mult decît dornic să mă însoţească. Aşa că am plecat din Paris într-o seară devreme cu trăsura, fără cea mai mică ceremonie.
Făcusem ceva de care ar trebui să amintesc. Mă dusesem în camerele mele de la Hotel Saint-Gabriel cu intenţia de a lua cîteva din lucrurile Claudiei şi ale Madeleinei, de a le pune în coşciuge şi de a aranja să li se pregătească nişte morminte în cimitirul Montmartre. Dar n-am făcut-o. Am stat puţin în acele odăi, unde totul era aranjat şi pus în ordine de către personal, aşa încît aveai impresia că Madeleine şi Claudia puteau să se întoarcă în orice clipă. Broderia Madeleinei se afla împreună cu ghemele de aţă pe o măsuţă. M-am uitat la ea şi la restul lucrurilor şi sarcina mea mi s-a părut lipsită de sens. Aşa că am plecat.
Dar ceva mi se întîmplase acolo; sau, mai degrabă, ceva de care fusesem deja conştient a devenit, pur şi simplu, mai limpede. În noaptea aceea, mă dusesem la Luvru pentru a-mi linişti sufletul, pentru a găsit o plăcere extraordinară care să-mi anuleze durerea şi să mă facă să uit chiar şi de mine însumi. Fusesem sprijinit. În timp ce stăteam pe trotuar în faţa uşii hotelului, aşteptînd trăsura care avea să mă ducă la Armand, am văzut oamenii care se plimbau — mulţimea de doamne şi domni bine îmbrăcaţi, vînzători de ziare, hamali, vizitii — toate acestea într-o nouă lumină. Înainte, arta conţinuse pentru mine promisiunea unei înţelegeri mai profunde a inimii omeneşti. Acum, inima omenească nu însemna nimic. Nu o ponegream, ci, pur şi simplu, o uitam. Magnificele tablouri de la Luvru nu erau pentru mine strîns legate de mîinile care le pictaseră. Erau desprinse şi moarte asemeni copiilor transformaţi în piatră. Asemeni Claudiei, despărţită de mama ei, păstrată de-a lungul deceniilor în perle şi aur. Asemeni păpuşilor Madeleinei. Şi, bineînţeles, asemeni Claudiei, Madeleinei şi mie însumi, şi ele puteau fi transformate în cenuşă.
PARTEA A PATRA
— Cam ăsta ar fi sfîrşitul povestirii. Bineînţeles, ştiu că te întrebi ce s-a mai întîmplat cu noi după aceea. Ce s-a ales de Armand? Unde m-am dus? Ce-am făcut? Dar, să ştii că nu prea s-a-ntîmplat nimic. Nimic ce să nu fi fost inevitabil. Plimbarea mea prin Luvru în noaptea aceea pe care ţi-am descris-o a fost de-a dreptul profetică.
Nu m-am schimbat deloc după asta. N-am căutat nimic în singura mare sursă de schimbare care e umanitatea. Şi nici în dragostea şi preocuparea mea faţă de frumuseţea lumii, n-am căutat nimic care să poată fi înapoiat umanităţii. Beam din frumuseţea lumii aşa cum bea un vampir. Eram mulţumit. Eram plin pînă la refuz. Dar eram mort. Şi neschimbat. Povestea s-a sfîrşit la Paris, aşa cum ţi-am spus.
Multă vreme am crezut că moartea Claudiei fusese cauza acestui sfîrşit. Că, dacă aş fi văzut-o plecînd din Paris în siguranţă, împreună cu Madeleine, lucrurile ar fi stat altfel între mine şi Armand. Aş fi putut să iubesc şi să doresc din nou, să caut o asemănare cu viaţa muritoare care să fie bogată şi variată, deşi nefirească. Dar am ajuns să-mi dau seama că nu era adevărat. Chiar dacă Claudia n-ar fi murit, chiar dacă eu nu l-aş fi dispreţuit pe Armand pentru faptul că o lăsase să moară, totul ar fi fost la fel. Să ajungi să cunoşti răul încetul cu încetul sau să fii catapultat în el… Însemna acelaşi lucru. Pînă la urmă, nu voiam nimic. Şi, nemeritînd altceva mai bun, m-am închis ca un păianjen în flăcăruia unui băţ de chibrit. Pînă şi Armand, care era tovarăşul meu constant, unicul meu tovarăş, exista la o mare distanţă de mine, în dosul acelui văl care mă despărţea de toate vietăţile, un văl care era un fel de giulgiu.
Dar ştiu că eşti curios să afli ce s-a mai întîmplat cu Armand. Şi noaptea e pe sfîrşite. Vreau să-ţi spun asta pentru că e foarte important. Povestea ar fi incompletă fără acest amănunt.
După ce-am părăsit Parisul, am călătorit prin toată lumea, aşa cum ţi-am spus; mai întîi Egipt, apoi Grecia, Italia, Asia Mică — oriunde voiam eu, de fapt, şi oriunde mă împingea dorinţa de a găsi arta. În cursul acelor ani, timpul a încetat să mai aibă sens şi eram adesea preocupat de lucruri foarte simple — un tablou într-un muzeu, o fereastră de catedrală, o statuie frumoasă — perioade îndelungate de timp.
Însă în toţi acei ani, eram stăpînit de o dorinţă vagă, dar persistentă de a mă întoarce la New Orléans. N-am uitat niciodată New Orléans-ul. Iar cînd ne aflam în zone tropicale, unde creşteau florile şi copacii care existau în Louisiana, mă gîndeam la ea intens şi simţeam pentru căminul meu singura dorinţă pe care o simţeam pentru ceva, în afară de neobosita mea căutare a artei. Şi, din cînd în cînd, Armand mă ruga să-l duc acolo. Iar eu, fiind conştient într-un mod politicos de faptul că făceam foarte puţin pentru a-l mulţumi şi că, adesea, treceau perioade îndelungate, în care nu-i vorbeam sau nu-l căutam, am vrut să fac asta pentru că m-a rugat. Se părea că rugămintea lui m-a făcut să uit de o teamă nelămurită că aş fi putut suferi în New Orléans, că aş fi putut cunoaşte iarăşi umbra palidă a fostei mele nefericiri şi dorinţe. Dar am amînat. Poate că teama era mai puternică decît mi-am închipuit. Am ajuns în America şi am trăit o vreme îndelungată la New York. Continuam să amîn. În cele din urmă, Armand m-a convins în alt mod. Mi-a spus ceva ce-mi ascunsese încă de cînd ne aflam la Paris. Lestat nu murise în „Théâtre des Vampires”. Îl crezusem mort şi, cînd l-am întrebat pe Armand de acei vampiri, mi-a spus că pieriseră cu toţii. Acum, însă, mi-a spus că nu era aşa. Lestat părăsise teatrul în noaptea în care fugisem de Armand şi-mi căutasem refugiul în cimitirul din Montmartre. Doi vampiri care fuseseră făcuţi odată cu Lestat de acelaşi maestru îl ajutaseră în aranjarea călătoriei spre New Orléans.