Nu pot să-ţi explic ce-am simţit cînd am auzit asta. Desigur Armand mi-a spus că mă protejase, nemărturisindu-mi acest lucru, sperînd să nu vreau să fac o călătorie foarte lungă doar pentru a mă răzbuna, o călătorie care mi-ar fi provocat şi durere şi suferinţă în acelaşi timp. Dar nu-mi păsa. Nu mă gîndisem deloc la Lestat în noaptea în care dădusem foc teatrului. Mă gîndisem la Santiago, la Celeste şi la toţi ceilalţi care o distruseseră pe Claudia. Lestat, de fapt, îmi stîrnea sentimente pe care nu dorisem să le mărturisesc nimănui, sentimente pe care aş fi vrut să le uit, în ciuda morţii Claudiei. Ura nu făcea parte dintre ele.
Dar cînd l-am auzit pe Armand, a fost ca şi cum vălul care mă protejase ar fi fost subţire şi transparent şi, deşi se mai afla între mine şi lumea sentimentelor, prin el îl simţeam pe Lestat şi faptul că voiam să-l revăd. Acest lucru m-a impulsionat şi ne-am întors la New Orléans.
S-a întîmplat la sfîrşitul primăverii acestui an. De cum am ieşit din gară, am simţit că, într-adevăr mă întorsesem acasă. Era ca şi cum aerul ar fi fost deosebit de înmiresmat şi mă simţeam extrem de liniştit cînd mergeam pe acel caldarîm cald şi neted, pe sub acei stejari familiari, ascultînd acele zgomote vii şi neîncetate ale nopţii.
Bineînţeles că New Orléans-ul era schimbat. Dar, departe de a deplînge acele transformări, eram recunoscător pentru ceea ce părea să fi rămas la fel. Am găsit în Garden District, care, pe vremea mea, fusese cartierul St. Marie, una din casele impresionante care existaseră şi atunci, atît de depărtată de strada liniştită din cărămidă, încît, plimbîndu-mă în lumina lunii pe sub magnolii, am cunoscut aceeaşi dulceaţă şi pace din trecut; nu numai pe străduţele din Vieux Carré, dar şi în zona sălbatică de la Pointe du Lac. Erau acolo caprifoiul, trandafirii, iar coloanele corintice se profilau pe cerul plin de stele; dincolo de poartă, se aflau străzile visătoare, alte case… era o citadelă a frumuseţii.
Pe Rue Royale, unde l-am plimbat pe Armand printre turişti, magazine de antichităţi şi intrările puternic luminate ale restaurantelor elegante, am fost surprins să descopăr casa din care Lestat, Claudia şi cu mine făcusem căminul nostru, faţada fiind puţin schimbată datorită zugrăvelii noi şi tuturor reparaţiilor făcute. Cele două uşi-ferestre mai dădeau încă pe nişte balconaşe deasupra unui magazin şi am văzut în sclipirea caldă a candelabrului electric un tapet elegant, caracteristic acelei perioade dinainte de război. Simţeam foarte puternic că Lestat era acolo, mai puternic decît Claudia şi eram convins, deşi el nu se afla în preajma acelei case, că aveam să-l găsesc în New Orléans.
Şi mai simţeam ceva; tristeţea care m-a cuprins atunci, după ce Armand plecase pe drumul lui. Dar tristeţea aceea nu era nici dureroasă, nici pasionată. Era, însă, ceva intens şi aproape dulce, ca parfumul iasomiei şi al trandafirilor ce umplea vechea grădină pe care o întrezăream printre gratiile de fier ale porţii. Tristeţea aceea mi-a dat o satisfacţie uşoară şi m-a făcut să rămîn multă vreme ţintuit în acel loc; m-a ţinut legat de oraş; şi nu m-a părăsit în noaptea în care am plecat.
Mă-ntreb acum ce s-ar fi ales de tristeţea asta, la ce lucru ar fi putut să dea naştere în mine care să devină mai puternic decît ea însăşi. Dar mă ia gura pe dinainte.
Pentru că, la puţin timp după aceea, am văzut un vampir în New Orléans, un tînăr subţire, cu chipul alb, care cu puţine ore înainte de ivirea zorilor se plimba singur pe trotuarele late ale lui St. Charles Avenue. Imediat am fost convins că, dacă Lestat încă mai locuia acolo, acel vampir l-ar fi putut cunoaşte şi ar fi putut chiar să mă conducă la el. Bineînţeles că el nu m-a văzut. Învăţasem de multă vreme să-mi zăresc semenii în marile oraşe, fără ca ei să mă poată observa. Armand, în timpul scurtelor sale întrevederi cu vampirii din Londra şi Roma, aflase că toată lumea ştia de arderea lui „Théâtre des Vampires” şi că amîndoi eram consideraţi proscrişi. Discuţiile în legătură cu asta nu însemnau nimic pentru mine şi le-am evitat pînă în ziua aceea. Dar am început să-l urmăresc pe acel vampir din New Orléans, deşi adesea mă purta la teatre sau în alte locuri care nu mă interesau cîtuşi de puţin, într-o noapte, însă, lucrurile s-au schimbat în sfîrşit.
Era o noapte foarte caldă şi mi-am dat seama, de cum l-am văzut pe St. Charles, că trebuia să meargă undeva. Nu numai că păşea repede, dar părea şi puţin tulburat. Cînd, în cele din urmă, a dat colţul străzii St. Charles, apucînd pe o străduţă îngustă care a devenit dintr-o dată sărăcăcioasă şi întunecată, am fost sigur că se îndrepta spre ceva ce avea să mă intereseze.
A intrat însă, într-o căsuţă de lemn şi a provocat moartea unei femei. A făcut-o foarte repede şi fără să simtă nici cea mai mică plăcere; după ce a terminat, a luat copilaşul din leagăn, l-a înfăşurat cu blîndeţe într-o păturică albastră de lînă şi a ieşit din nou în stradă.
După numai vreun cvartal, două, s-a oprit în faţa unui gard de fier acoperit cu viţă, care înconjura o curte mare plină de verdeaţă. Printre copaci am zărit o casă întunecoasă, cu tencuiala cojită şi cu balustradele de fier ale galeriilor de la etaj şi de jos pline de rugină. Părea o casă blestemată, rătăcită printre mulţimea de căsuţe din lemn, iar ferestrele înalte şi goale dădeau spre ceea ce trebuia să fie o îngrămădeală deprimantă de acoperişuri joase, băcănia din colţ şi un mic bar alăturat. Dar curtea mare şi întunecoasă protejau oarecum casa împotriva acestor lucruri şi eu am fost nevoit să merg cîţiva metri pe lîngă gard pînă am zărit, în sfîrşit, printre ramurile groase ale pomilor o licărire slabă la una din ferestrele de jos. Vampirul intrase pe poartă. Am auzit copilaşul plîngînd şi apoi, nimic. L-am urmat, escaladînd cu uşurinţă gardul vechi şi sărind în grădină, după care m-am apropiat de veranda lungă din faţă.
Cînd am ajuns lîngă una din ferestrele lungi cît tot nivelul, în faţa ochilor mi s-a oferit o privelişte uluitoare. Căci, în ciuda căldurii acelei seri în care nu se simţea nici cea mai slabă adiere de vînt, cînd galeria, chiar şi cu scîndurile acelea deformate şi rupte, ar fi putut fi singurul loc suportabil atît pentru un om, cît şi pentru un vampir, un foc strălucea în căminul din salon şi toate ferestrele acestuia erau închise; tînărul vampir stătea lîngă foc şi vorbea cu un altul, care se afla foarte aproape de cămin, ţinîndu-şi în dreptul focului picioarele încălţate cu papuci şi trăgînd tot timpul cu degete tremurătoare de reverele halatului albastru jerpelit. Deşi un fir electric destrămat atîrna dintr-o coroană de trandafiri din ipsos de pe tavan, doar o singură lampă cu gaz dădea lumină, pe lîngă flăcările din cămin, o lampă cu gaz care se afla pe o măsuţă în apropierea copilaşului.