Am făcut ochii mari, studiind acel vampir adus de spate şi tremurător, al cărui păr blond şi lung îi cădea în dezordine pe faţă. Tare mult aş fi vrut să şterg de praf acel geam care nu mă lăsa să fiu sigur de ceva ce bănuiam. „Toţi mă părăsiţi!” a scîncit el cu o voce piţigăiată.
„Nu poţi să ne ţii lîngă tine!” a zis cu asprime tînărul vampir, care stătea picior peste picior, cu braţele încrucişate pe pieptul îngust, aruncîndu-şi privirea plină de dispreţ prin încăperea prăfuită şi goală. „Ah, taci odată!” i-a spus el copilului, care a scos un urlet strident. „Taci, taci.”
„Lemnul, lemnul”, a spus vampirul cel blond cu un glas stins şi cînd i-a făcut semn celuilalt să-i dea bucata de lemn de lîngă scaunul lui, am văzut foarte bine inconfundabilul profil al lui Lestat, acea piele netedă pe care nu se mai vedea acum nici cea mai vagă urmă de cicatrice.
„Măcar dacă ai ieşi”, a zis celălalt furios, aruncînd bucata de lemn pe foc. „Măcar dacă ai vîna şi altceva în afară de nenorocitele astea de animale…” Şi a privit în jur dezgustat. Atunci am văzut, în umbră, trupurile mici şi acoperite de blană ale cîtorva pisici, zăcînd grămadă în praf. Un lucru extraordinar, căci un vampir nu suporta să stea lîngă victimele sale moarte mai mult decît suportă orice mamifer să rămînă în acelaşi loc unde-şi făcuse nevoile. „Ştii că e vară?” l-a întrebat tînărul, dar Lestat şi-a frecat mîinile. Plînsul copilului încetase, totuşi tînărul vampir a adăugat: „Fă-o odată, ia-l ca să te-ncălzeşti.”
„Ai fi putut să-mi aduci altceva!” a spus Lestat cu amărăciune şi, cînd s-a uitat la copil, l-am văzut făcînd ochii mici în lumina slabă a lămpii afumate. Am simţit o recunoaştere în ochii aceia, chiar şi în expresia din umbra părului blond. Totuşi, să aud acea voce plîngăreaţă, să văd acel spate cocoşat şi tremurător! Aproape fără să mă gîndesc, am bătut cu putere în geam. Tînărul s-a ridicat imediat, adoptînd o expresie rea, dar eu i-am făcut semn să răsucească ivărul. Lestat s-a ridicat din fotoliu, strîngîndu-şi halatul la gît.
„E Louis! Louis!” a spus el. „Dă-i drumul înăuntru.” Şi gesticula disperat, ca un invalid care-i cerea tinerei „infirmiere” să asculte.
De cum s-a deschis geamul, am respirat acel aer împuţit şi sufocant din încăpere. Insectele care roiau în jurul animalelor intrate în putrefacţie mi-au luat cu asalt simţurile în asemenea hal, încît m-am strîmbat fără să vreau, în ciuda rugăminţilor disperate ale lui Lestat de a mă duce lîngă el. Într-un ungher îndepărtat se afla sicriul în care dormea, cu lacul cojit pe alocuri, pe jumătate acoperit de teancuri de ziare îngălbenite. O mulţime de oase se vedeau prin colţuri, curăţate complet cu excepţia cîtorva petice şi smocuri de blană. Dar Lestat îmi strîngea mîinile în mîinile lui uscate, trăgîndu-mă spre el, spre căldură şi i-am văzut ochii umplîndu-i-se de lacrimi; numai că gura i-a schiţat un zîmbet ciudat de fericire disperată, foarte apropiată de durere, am observat urmele vagi ale cicatricelor. Cît de uluitor şi îngrozitor era acel om nemuritor cu chipul netede şi lucios, cocoşat, vorbăreţ şi plîngăreţ ca un bătrîn.
„Da, Lestat”, am spus încet. „Am venit să te văd.” I-am dat mîinile la o parte cu blîndeţe şi m-am dus spre copilul care plîngea acum îngrozitor, de spaimă şi de foame. De cum l-am luat în braţe şi am desfăcut puţin păturica, s-a mai liniştit după care l-am bătut uşor pe spate şi l-am legănat. Lestat îmi şoptea acum cuvinte pe jumătate articulate, pe care nu le pricepeam, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji şi tînărul vampir, pe al cărui chip se citea o expresie de dezgust, stătea lîngă geamul deschis, cu mîna pe ivăr, ca şi cum ar fi fost gata să fugă în orice clipă.
„Deci tu eşti Louis”, a spus el, fapt care a părut să amplifice starea de nelinişte a lui Lestat, acesta ştergîndu-şi repede lacrimile cu poalele halatului.
O muscă s-a oprit pe fruntea copilaşului şi, fără să vreau, am icnit cînd am prins-o între două degete şi apoi i-am dat drumul pe podea, moartă. Copilul nu mai plîngea, ci mă privea cu nişte ochi extraordinar de albaştri, de un albastru închis, chipul lui rotund lucind din cauza căldurii şi un zîmbet i-a apărut pe buze, un zîmbet care a devenit şi mai strălucitor, ca o flacără. Nu ucisesem niciodată o fiinţă atît de tînără şi nevinovată şi-mi dădeam seama de acest lucru acum, cînd ţineam copilul cu un ciudat sentiment de părere de rău, mai puternic chiar decît cel care mă cuprinsese pe Rue Royale. Legănîndu-l încet, am tras lîngă foc scaunul pe care stătuse tînărul vampir şi m-am aşezat.
„Nu încerca să vorbeşti… e în regulă”, i-am spus eu lui Lestat, care s-a prăbuşit recunoscător în fotoliul lui şi s-a întins să-mi mîngîie cu ambele mîini reverele hainei.
„Dar mă bucur atît de mult să te văd”, a îngăimat el printre lacrimi.” Am visat că o să vii… că o să vii…” a adăugat el, după care s-a strîmbat, ca şi cum ar fi simţit o durere nelămurită şi, din nou i s-au văzut urmele cicatricelor. Privea în gol cu mîna la ureche, de parcă n-ar fi vrut să audă un zgomot îngrozitor. „N-am…” a început el şi apoi a clătinat din cap, iar ochii i s-au înceţoşat cînd i-a mărit, chinuindu-se să-i focalizeze. „N-am vrut să-i las s-o facă, Louis… Adică, Santiago… ăla, ştii, nu mi-a spus ce aveau de gînd.”
„Totul e trecut, Lestat”, am spus eu.
„Da, da”, a zis el, dînd din cap energic. „Trecut. Ea n-ar fi trebuit… Louis, ştii doar…” Clătina din cap şi vocea a părut să-i capete putere şi rezonanţă în urma efortului. „N-ar fi trebuit să fie niciodată una de-a noastră, Louis”, a spus el şi, bătînd cu pumnul pieptul scobit, a adăugat încet: „Noi”.
Ea. Mi se părea atunci că ea nu existase niciodată. Că fusese un vis ilogic şi fantastic prea preţios şi prea personal pentru a-l destăinui cuiva. Şi de prea mult timp dispărut. M-am uitat la el. L-am privit stăruitor. Şi am încercat să-mi spun: „Da, noi trei împreună.”
„Nu te teme de mine, Lestat”, i-am spus eu, de parcă aş fi vorbit cu mine însumi. „N-am venit să-ţi fac rău.”
„Te-ai întors la mine, Louis”, a şoptit el cu vocea aceea piţigăiată. „Te-ai întors din nou la mine, Louis, nu-i aşa?” Şi-a muşcat iarăşi buzele, privindu-mă cu disperare.
„Nu, Lestat”, i-am spus eu, clătinînd din cap. S-a agitat o clipă, după care a început să facă un gest, apoi altul şi, în cele din urmă, şi-a acoperit faţa cu mîinile, extrem de deznădăjduit. Celălalt vampir, care mă privea cu răceală, m-a întrebat:
„Chiar… te-ai întors la el?”
„Nu, bineînţeles că nu”, am spus eu, iar el a rînjit, ca şi cum acela ar fi fost răspunsul la care se aşteptase şi a ieşit pe verandă. Îl auzeam acolo, foarte aproape, aşteptînd.
„Am vrut doar să te văd, Lestat”, am spus eu, dar Lestat n-a părut să m-audă. Altceva îi distrăsese atenţia şi privea în gol, cu ochii mari, mişcîndu-şi agitat mîinile pe lîngă urechi. Atunci am auzit şi eu. Era o sirenă. Şi, pe măsură ce zgomotul se auzea mai tare, el a închis strîns ochii şi şi-a astupat urechile. Iar zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, auzindu-se de pe o stradă din apropiere. „Lestat!” i-am spus acoperind plînsul copilului, care se trezise teribil de speriat din cauza sirenei. Dar agonia lui m-a blocat. Buzele îi dezveleau dinţii într-o grimasă oribilă de durere. „Lestat, nu-i decît o sirenă!” i-am spus eu prosteşte. După aceea, s-a ridicat de pe fotoliu şi m-a îmbrăţişat strîns, iar eu, fără să vreau, i-am luat mîna. S-a aplecat, lipindu-şi capul de pieptul meu şi ţinîndu-mi mîna atît de strîns, încît m-a făcut să mă doară. Încăperea a fost inundată de lumina roşie pîlpîitoare a sirenei, după care a trecut mai departe.