Trecuse demult miezul nopţii cînd m-am ridicat de pe scaun şi am ieşit pe verandă. Luna se vedea mare deasupra chiparoşilor, iar lumina lumînărilor răzbătea prin uşile deschise. Stîlpii şi pereţii fuseseră proaspăt văruiţi, podelele măturate şi o ploaie de vară lăsase noaptea curată şi sclipind cu toate picăturile de apă. M-am rezemat de ultimul stîlp al verandei, atingînd cu capul vrejurile delicate de iasomie care creşteau într-o continuă luptă cu iedera, şi m-am gîndit la ce mă aştepta în lume şi în timp, hotărîndu-mă să mă deplasez cu delicateţe şi cu respect, învăţînd de la fiecare lucru cum să ajung mai bine la altul. Nici eu însumi nu eram sigur ce însemna asta. Mă înţelegi cînd spun că nu voiam să mă grăbesc să am experienţe noi, că ceea ce simţeam ca vampir era mult prea puternic pentru a fi irosit?
— Da, zise băiatul repede. Am impresia că e ca atunci cînd eşti îndrăgostit.
Ochii vampirului sclipiră.
— Exact. E ca dragostea, spuse el zîmbind. Şi îţi spun cum gîndeam în seara aceea ca să-ţi poţi da seama că, între vampiri, există diferenţe profunde, şi cum se face că am ajuns să fiu altfel decît Lestat. Trebuia să înţelegi că nu-l dispreţuiam pentru că nu îşi aprecia experienţa. Pur şi simplu, nu puteam pricepe cum de putea irosi asemenea sentimente. Apoi, Lestat a făcut ceva ce urma să-mi arate că mai aveam de învăţat.
Aprecia nespus de mult bogăţiile de la Pointe du Lac. Fusese încîntat de frumuseţea porţelanurilor folosite pentru cina tatălui său; îi plăcea să pipăie draperiile de catifea şi trasa desenele de pe covoare cu vîrful piciorului. A scos un pahar de cristal dintr-un dulap şi a spus: „Mi-e dor de pahare.” Numai că a spus-o cu o încîntare maliţioasă, care m-a făcut să-l privesc cu duritate. Tare mult îmi displăcea! „Aş vrea să-ţi arăt un truc”, mi-a spus el apoi. „Doar dacă îţi plac paharele, bineînţeles.” După ce l-a pus pe masa cu cărţile de joc, a venit pe verandă, schimbîndu-şi din nou purtarea, părînd un animal de pradă. Străpunse întunericul cu privirea, uitîndu-se într-un punct de sub ramurile boltite ale stejarilor. Într-o clipă a sărit peste balustradă, aterizînd uşor pe pămînt, şi a ţîşnit în beznă, prinzînd ceva în ambele mîini. Cînd a venit din nou lîngă mine, am văzut cu uimire că era un şobolan. „Nu fii idiot”, a spus el. „N-ai mai văzut niciodată un şobolan?” Era un şobolan de cîmp uriaş, cu coadă lungă. Îl ţinea de ceafă ca să nu-l muşte. „Şobolanii pot fi foarte simpatici”, a zis el, după care s-a dus lîngă paharul de vin, a tăiat gîtul animalului şi a umplut rapid paharul cu sînge. Şobolanul a fost azvîrlit apoi peste balustradă, iar Lestat a ridicat paharul în lumina lumînării, triumfător. „Poţi să trăieşti şi cu şobolani din cînd în cînd”, a spus el. „Şobolani, găini, vite. Atunci cînd călătoreşti pe un vas, trebuie să te mulţumeşti cu şobolani dacă nu vrei să stîrneşti panică şi să înceapă toată lumea să caute sicriul. Cureţi vasul de şobolani.” Apoi a sorbit sîngele cu delicateţe, de parcă ar fi fost vin de Burgundia. S-a strîmbat uşor. „Se răceşte atît de repede.”
„Vrei să spui că putem să ne hrănim cu sînge de animale?” l-am întrebat eu.
„Da”, mi-a zis el, după care a golit paharul, şi l-a azvîrlit în cămin.
M-am uitat la cioburi.
„Nu te superi, nu-i aşa?” m-a întrebat el arătînd spre pahar şi zîmbind sarcastic. „Sper să nu te superi, pentru că, oricum, n-ai avea ce să faci.”
„Ba v-aş putea alunga pe tine şi pe tatăl tău de la Pointe du Lac, dacă m-aş supăra,” am zis eu. Cred că atunci m-am enervat prima oară.
„De ce-ai face una ca asta?” m-a întrebat el, prefăcîndu-se speriat. „Încă nu ştii tot… nu?” Rîdea şi se plimba încet prin cameră. Şi-a trecut degetele peste lustrul spinetei. „Cînţi?” m-a întrebat atunci, iar eu am spus ceva de genul „N-o atinge!” şi el a rîs. „Ba o s-o ating dacă vreau!” a spus. „De exemplu, nu cunoşti toate felurile în care poţi muri. Iar moartea ar fi acum ceva îngrozitor, nu-i aşa?”
„Trebuie să mai existe şi altcineva pe lume care să mă înveţe lucrurile astea”, am spuse eu. „Cu siguranţă că nu eşti singurul vampir! Tatăl tău are vreo şaptezeci de ani, probabil. Nu poţi fi vampir de prea mult timp, aşa că cineva trebuie să te fi instruit…”
„Şi crezi că-i poţi găsi pe ceilalţi vampiri de unul singur? Ei ar putea să te vadă, prietene, dar tu n-o să-i vezi. Nu, nu cred că ai fi în stare să te descurci în stadiul ăsta, amice. Sînt profesorul tău şi ai nevoie de mine, aşa că nu prea ai de ales. Şi amîndoi avem pe cineva de care să ne îngrijim. Tata are nevoie de doctor şi, pe urmă, mai sînt mama şi sora ta. Să nu-ţi treacă prin cap să le spui că eşti vampir. Doar ai grijă de ele şi de tatăl meu, ceea ce înseamnă că mîine seară ai face bine să ucizi repede şi pe urmă să-ţi vezi de plantaţie. Acum, la culcare. O să dormim amîndoi în aceeaşi cameră; să nu riscăm prea mult.”
„Nu, păstrează dormitorul pentru tine”, am spus eu. „N-am de gînd să stau în aceeaşi cameră cu tine.”
S-a înfuriat.
„Să nu faci vreo prostie, Louis. Te previn. Nimic nu te poate apăra odată ce răsare soarele, absolut nimic. Camere separate înseamnă siguranţă înjumătăţită. Măsuri duble de precauţie şi şanse duble de a fi descoperiţi.” A mai spus o mulţime de lucruri cu intenţia de a mă speria şi de a mă face să mă răzgîndesc, dar era ca şi cum ar fi vorbit la pereţi. Îl priveam fără să-l ascult. Mi se părea fragil şi prost, un bărbat făcut din ramuri uscate, cu o voce subţire şi arţăgoasă. „Dorm singur”, am spus eu şi am stins încet lumînările, una cîte una. „E aproape dimineaţă!” a insistat el.
„Vîră-te înăuntru, atunci”, i-am spus eu, după care mi-am luat sicriul şi am coborît scara. Am auzit uşa-fereastră de la etaj încuindu-se, zgomotul draperiilor trase. Cerul era palid, dar încă spuzit de stele şi o altă ploaie slabă era purtată de vînt dinspre fluviu, pătînd dalele de piatră. Am deschis uşa oratoriului fratelui meu, am dat la o parte trandafirii şi mărăcinii care aproape că îl năpădiseră şi am aşezat sicriul pe podeaua de piatră, în faţa altarului. Mai că desluşeam chipurile sfinţilor de pe pereţi. „Paul”, am spus încet, adresîndu-mă fratelui meu, „pentru prima oară în viaţă nu simt nimic pentru tine, nimic pentru moartea ta; şi, pentru prima oară simt totul pentru tine, simt durerea pierderii tale aşa cum n-am simţit vreodată ceva.”
— Vezi tu… îi spuse vampirul băiatului. Pentru prima oară eram cu adevărat vampir. Am tras obloanele de lemn peste ferestrele mici şi zăbrelite şi am zăvorit uşa. După aceea am intrat în sicriul căptuşit cu satin, abia zărind luciul materialului în întuneric, şi m-am închis înăuntru. Aşa am devenit vampir.