„Dar n-ai simţit nici un fel de dorinţă de răzbunare?” m-a întrebat Armand, care stătea întins pe iarbă lîngă mine, sprijinindu-se în cot şi fixîndu-mă cu privirea.
„De ce?” l-am întrebat eu calm. Îmi doream, aşa cum făceam adesea, ca el să nu fi fost acolo, să fi fost singur. Singur cu fluviul puternic şi răcoros în lumina slabă a lunii. „Şi-a primit pedeapsa perfectă. Moare, moare din cauza rigidităţii, din cauza fricii. Mintea lui nu poate accepta aceste vremuri. Nu-i nimic senin şi graţios ca moartea vampirilor, pe care mi-ai descris-o la Paris. Cred că moare la fel de stîngaci şi grotesc ca majoritatea muritorilor în acest secol… de bătrîneţe.”
„Dar tu… tu ce-ai simţit?” a insistat el încet. Am fost şocat de calitatea personală a acelei întrebări şi de cît de mult trecuse de cînd nu ne mai vorbisem astfel. L-am simţit foarte intens atunci, fiinţa separată care era, creatura calmă şi stăpînă pe sine, cu părul castaniu şi drept şi cu ochii mari, uneori melancolici, ochi care, adesea, păreau să nu vadă nimic altceva decît propriile lor gînduri. În noaptea aceea, erau luminaţi de un foc stins, neobişnuit.
„Nimic”, am răspuns eu.
„Nimic nici într-un fel, nici în altul?”
I-am răspuns că nu. Îmi aminteam extraordinar de bine acea tristeţe. Era ca şi cum tristeţea nu m-ar fi părăsit deodată, ci ar fi fost tot timpul lîngă mine, spunînd „Vino”. Dar nu voiam să-i destăinui acest lucru lui Armand, nu voiam să-i dezvălui asta. Şi aveam senzaţia ciudată că-i simt nevoia de a-i spune… asta, sau altceva… o nevoie ciudat de asemănătoare cu cea de sînge.
„Ţi-a spus ceva, care să te facă să simţi vechea ură…?” a murmurat el şi, în clipa aceea mi-am dat seama, cu o nemaipomenită acuitate, cît de tulburat era.
„Ce este, Armand? De ce întrebi asta?”
El, însă, s-a întins din nou pe cheiul în pantă şi multă vreme a părut să privească stelele. Stelele îmi aduceau aminte ceva cu totul deosebit, vaporul care ne dusese, pe mine şi pe Claudia, în Europa şi nopţile acelea de pe mare, cînd mi se părea că stelele coborau pentru a atinge valurile.
„Mă gîndeam că poate ţi-a spus ceva legat de Paris…” a zis Armand.
„Ce să-mi fi spus despre Paris? Că n-a vrut să moară Claudia?” am întrebat eu. Din nou Claudia; numele suna ciudat. Claudia întinzînd cărţile pentru pasienţă pe masă care se înclina datorită legănării vaporului, lampa scîrţîind în cîrligul ei, hubloul întunecat, plin de stele. Stătea cu capul plecat şi cu degetele deasupra urechii, ca şi cum s-ar fi pregătit să-şi desfacă părul. Şi am avut o senzaţie extrem de deconcertantă şi anume că, în amintirea mea, ea îşi ridica privirea şi găvanele ochilor îi erau goale.
„Ai fi putut să-mi spui orice despre Paris, Armand”, am zis eu. „Demult. N-ar fi contat.”
„Nici faptul că eu am fost cel care…?”
M-am întors spre el, aşa cum stătea întins şi privea cerul, şi am văzut o durere extraordinară pe chipul şi în ochii lui. Mi se părea că ochii aceia erau imenşi, prea imenşi, iar chipul alb, care îi încadra, prea supt.
„Că tu ai fost cel care a ucis-o? Cel care a forţat-o să iasă în curtea aceea, unde ai încuiat-o?” l-am întrebat eu şi am zîmbit. „Să nu-mi spui că, toţi anii ăştia, ai fost îndurerat din cauza asta, că nu te cred.”
Atunci a închis ochii şi a întors capul, punîndu-şi mîna pe piept de parcă i-aş fi dat brusc, o lovitură puternică.
„Nu poţi să mă convingi că-ţi pasă”, i-am spus eu cu răceală şi am privit spre apă, simţindu-mă cuprins din nou de acel sentiment… că aş fi vrut să fiu singur. Ştiam că, peste puţin mă voi ridica şi voi pleca. Asta dacă n-o făcea el întîi. Pentru că eu aş fi preferat să rămîn acolo. Era un loc retras şi liniştit.
„Nu-ţi pasă de nimic…” a spus el şi s-a ridicat încet în capul oaselor, întorcîndu-se spre mine în aşa fel încît îi vedeam din nou acel foc întunecat din privire. „Credeam că o să-ţi pese măcar de asta. Credeam că o să simţi vechea pasiune, vechea furie dacă-l revezi. Credeam că ceva o să reînvie în tine dacă-l vezi… dacă te-ntorci aici.”
„Că o să revin la viaţă?” am spus eu încet şi am simţit duritatea metalică şi rece a propriilor mele cuvinte, modulaţia, controlul. Parcă aş fi fost rece peste tot, făcut din metal, iar el era dintr-o dată fragil; fragil, cum fusese, de fapt, de multă vreme.
„Da!” a strigat el. „Da, să revii la viaţă!” Apoi a părut nedumerit, foarte derutat şi s-a petrecut ceva straniu. În clipa aceea şi-a lăsat capul în jos, ca şi cum ar fi fost înfrînt, şi ceva în felul în care faţa lui netedă şi albă a reflectat acest lucru pentru o clipă, mi-a adus aminte de o altă persoană pe care o văzusem la fel de înfrîntă. Mi s-a părut uluitor că am avut nevoie de un moment atît de îndelungat pentru a vedea chipul Claudiei în atitudinea aceea; Claudia, stînd lîngă pat în camera de la Hôtel Saint-Gabriel şi implorîndu-mă s-o transform pe Madeleine într-una de-a noastră. Acea expresie de neputinţă, acea înfrîngere care părea atît de profundă, încît orice altceva era uitat. După aceea, el, ca şi Claudia, a părut să se adune, să-şi recapete puţin din putere. Dar a spus încet, în vînt: „Mor!”
Iar eu, privindu-l, auzindu-l, singura creatură de pe pămînt care-l auzea, ştiind perfect de bine că era adevărat, n-am spus nimic.
Un oftat prelung i-a scăpat de pe buze. Capul îi era plecat. Mîna dreaptă îi era întinsă şi fără vlagă pe lîngă trup, în iarbă.
„Ura… e pasiune”, a spus el. „Răzbunarea e pasiune…”
„Nu şi pentru mine…” am murmurat eu încet. „Nu acum.”
Atunci şi-a aţintit privirea asupra mea şi chipul îi părea foarte calm. „Credeam c-o să-ţi treacă — că atunci cînd durerea te va părăsi cu totul, vei redeveni cald şi plin de dragoste, plin de acea curiozitate extraordinară cu care ai venit prima oară la mine, plin de acea conştiinţă adînc înrădăcinată şi acea dorinţă de cunoaştere care te-a adus pînă la Paris, în camera mea. Credeam că asta era o parte din tine care nu putea muri. Şi mai credeam că, atunci cînd durerea va dispărea, mă vei ierta pentru rolul pe care l-am jucat în moartea ei. Nu te-a iubit niciodată, să ştii. Nu în felul în care te-am iubit eu şi în felul în care tu ne-ai iubit pe amîndoi. Am ştiut asta! Am înţeles! Şi am crezut că o să te pot ţine lîngă mine. Timpul ni se oferea în întregime şi am fi fost profesori unul pentru celălalt. Tot ce te-ar fi făcut fericit m-ar fi făcut şi pe mine fericit; şi te-aş fi apărat de durere. Puterea mea ar fi fost şi a ta. Forţa de asemeni. Dar, pentru mine, tu eşti mort în interior, eşti rece şi departe de mine . E ca şi cum nici n-aş fi aici, lîngă tine. Şi, nefiind aici cu tine, am sentimentul oribil că nici nu exist. Eşti la fel de rece şi departe de mine ca picturile acelea moderne ciudate, alcătuite din linii şi forme bizare pe care nu pot să le iubesc sau să le pricep, la fel de străin ca acele sculpturi dure şi mecanice ale acestei ere, care n-au nici o formă omenească. Mă cutremur cînd sînt în apropierea ta. Mă uit în ochii tăi şi imaginea mea nu-i acolo…”
„Ce cereai tu era imposibil!” am spus eu repede. „Nu vezi? Şi ce ceream eu tot imposibil era, de la bun început.”
El a protestat, negarea abia formîndu-i-se pe buze şi a ridicat mîna, ca şi cum ar fi vrut să alunge ideea.
„Am vrut dragoste şi bunătate în moartea asta vie”, am spus eu. „A fost imposibil de la început, pentru că nu poţi avea dragoste şi bunătate, atunci cînd faci ceea ce ştii că e rău, ceea ce ştii că e greşit. Nu poţi avea decît confuzia disperată, dorinţa puternică şi căutarea bunătăţii iluzorii sub forma ei umană. Am ştiut adevăratul răspuns la cererea mea chiar dinainte să ajung la Paris. L-am ştiut de cînd am ucis prima oară o fiinţă omenească pentru a-mi potoli foamea. A fost moartea mea. Şi, totuşi, nu voiam s-o accept, nu puteam s-o accept, pentru că, la fel ca toate fiinţele, nu voiam să mor! Aşa că am căutat alţi vampiri, pe Dumnezeu, pe diavol, o sută de lucruri cu o sută de nume. Şi toate erau la fel, toate rele. Şi toate greşite. Pentru că nimeni nu m-ar putea convinge de ceea ce eu însumi ştiu că e adevărat, şi anume de faptul că am fost condamnat în mintea mea şi în sufletul meu. Cînd am ajuns la Paris, mi s-a părut că erai puternic, frumos şi nechinuit de regrete, ceea ce-mi doream cu disperare. Dar erai un distrugător, la fel ca şi mine, chiar mai nemilos şi mai şiret decît mine. Mi-ai arătat singurul lucru care puteam spera să devin, ce profunzime a răului, ce grad de răceală ar fi trebuit să ating pentru a scăpa de durere. Şi am acceptat. Astfel, pasiunea aceea, dragostea aceea pe care ai văzut-o în mine, s-a stins. Şi acum nu vezi decît o imagine fidelă a ta.”