A trecut foarte mult timp pînă a vorbit. Se ridicase în picioare şi stătea cu spatele la mine, privind în josul fluviului, cu capul plecat la fel ca înainte, şi cu mîinile pe lîngă trup. Şi eu mă uitam la fluviu şi-mi spuneam: Nu mai am ce să spun, nu mai am ce să fac.
„Louis”, a zis el cu o voce foarte groasă, schimbată, ridicînd capul.
„Da, Armand”, am spus eu.
„Mai vrei ceva de la mine, mai ai ceva să-mi ceri?”
„Nu”, am zis eu. „Ce vrei să spui?”
El n-a răspuns. Ci a pornit să se depărteze încet. La început, am crezut că intenţiona să facă doar cîţiva paşi, poate să se plimbe singur pe plaja noroioasă. Iar cînd am realizat că mă părăsea, era doar un simplu punct profilat pe clipirea ocazională a luminilor în apă. Nu l-am mai văzut niciodată.
Abia peste cîteva nopţi mi-am dat seama că dispăruse. Sicriul lui a rămas. Dar el nu s-a mai întors. După cîteva luni, am pus ca sicriul să fie dus în cimitirul St. Louis şi vîrît în criptă, lîngă al meu. Mormîntul, de mult timp neglijat pentru că familia mea nu mai exista, a primit singurul lucru pe care el îl lăsase în urmă. Dar, apoi, chestia asta a început să mă deranjeze. Mă gîndeam la ea cînd mă trezeam şi, din nou, în zori chiar înainte să închid ochii, într-o noapte, m-am dus şi am scos sicriul, l-am făcut bucăţele şi l-am lăsat pe aleea îngustă a cimitirului, în iarba înaltă.
Vampirul acela care era cel mai recent copil al lui Lestat m-a acostat într-o noapte, nu la mult timp după aceea, şi m-a implorat să-i spun tot ce ştiam despre lume, să-i devin tovarăş şi mentor. Îmi amintesc că i-am spus că ceea ce ştiam cu certitudine era faptul că aveam să-l distrug dacă-l mai vedeam. „Cineva trebuie să moară în fiecare noapte a existenţei mele, pînă cînd voi avea curajul să-i pun capăt”, i-am spus. „Şi tu ai fi o victimă foarte potrivită, un ucigaş la fel de rău ca şi mine.”
Noaptea următoare am plecat din New Orléans, pentru că tristeţea nu mă părăsea. Nu voiam să mă gîndesc la casa aceea veche în care murea Lestat. Nici la acel vampir inteligent şi modern care fugise de mine. Nici la Armand.
Voiam să mă aflu într-un loc unde nimic să nu-mi fie familiar. Şi unde nimic nu avea importanţă.
Ăsta-i sfîrşitul. Nu mai e nimic altceva.
Băiatul stătea tăcut, uitîndu-se la vampir. Iar acesta era calm, cu mîinile împreunate pe masă şi cu ochii îngustaţi şi roşii aţintiţi asupra benzii care se învîrtea. Chipul îi era atît de supt acum, încît venele tîmplelor se vedeau ca şi cum ar fi fost săpate în piatră. Şi stătea atît de nemişcat, încît numai ochii verzi păreau să-i emane viaţă, iar acea viaţă era fascinată de învîrtirea benzii.
Apoi, băiatul se lăsă pe spate şi îşi trecu degetele mîinii drepte prin păr.
— Nu, spuse el trăgînd iute aer în piept, după care repetă mai tare: Nu!
Vampirul nu părea să-l fi auzit. Îşi desprinse privirea de bandă şi şi-o îndreptă spre fereastră, spre cerul de un cenuşiu întunecat.
— Nu trebuia să se termine aşa! spuse băiatul, aplecîndu-se înainte.
Vampirul, care continua să privească cerul, rîse scurt şi sec.
— Toate lucrurile pe care le-ai simţit la Paris! spuse băiatul, cu o voce din ce în ce mai puternică. Dragostea pentru Claudia, sentimentul, chiar şi sentimentul pentru Lestat! Nu trebuia să se sfîrşească, nu aşa, nu în disperare! Pentru că asta e, nu? Disperare!
— Încetează, zise vampirul brusc, ridicînd mîna dreaptă şi privirea i se mută aproape mecanic asupra feţei băiatului. Îţi spun şi ţi-am mai spus că n-ar fi putut să se sfîrşească altfel.
— Nu accept, zise băiatul, încrucişîndu-şi braţele pe piept şi clătinînd din cap cu emfază. Nu pot!
Emoţia părea să crească în el, aşa încît, fără să vrea, împinse scaunul în spate pe scîndurile goale şi se ridică, începînd să măsoare încăperea în lung şi-n lat. Dar, cînd se întoarse şi se uită din nou la vampir, cuvintele pe care ar fi vrut să le rostească i se stinseră în gît. Vampirul îl privea şi pe chipul lui se citea acea expresie de furie şi amuzament amar.
— Nu vezi cum faci să pară totul? A fost o aventură cum n-o să mai trăiesc în viaţa mea! Vorbeşti de pasiune, vorbeşti de dorinţă puternică! Vorbeşti despre lucruri pe care milioane de oameni n-or să le guste şi n-or să ajungă să le înţeleagă vreodată. Şi, pe urmă, îmi spui că se termină aşa. Să ştii…
Se afla deasupra vampirului, cu mîinile întinse în faţă.
— Dacă mi-ai da puterea asta! Puterea de a vedea, de a simţi şi de a trăi veşnic!
Ochii vampirului începură să se mărească încet şi buzele i se desfăcură.
— Poftim? întrebă el încet. Poftim?
— Dă-mi-o! spuse băiatul, încleştînd pumnul şi lovindu-se cu el în piept. Fă-mă vampir acum! zise el, în timp ce vampirul îl privea uluit.
Ce se întîmplă apoi fu iute şi nedesluşit, dar în final, vampirul, în picioare, îl ţinea pe băiat de umeri şi chipul umed al acestuia se schimonosi de spaimă, sub privirea furioasă a vampirului.
— Asta vrei? îl întrebă el în şoaptă, abia mişcîndu-şi buzele albe. Asta… după tot ce ţi-am spus… asta ceri?
Un mic ţipăt ieşi de pe buzele băiatului, care începu să tremure din tot trupul, broboane de sudoare apărîndu-i pe frunte şi deasupra buzei. Întinse mîna şovăitor spre braţul vampirului.
— Nu ştii cum e o viaţă omenească! spuse el, gata să izbucnească în lacrimi. Ai uitat. Nu înţelegi nici măcar sensul povestirii tale, ce înseamnă ea pentru un om ca mine.
Un suspin înecat îi întrerupse cuvintele şi se agăţă cu degetele de braţul vampirului.
— Doamne, spuse acesta şi, depărtîndu-se de el, aproape că-l trînti de perete.
Stătea cu spatele la băiat şi privea spre fereastra cenuşie.
— Te implor… mai dă-le tuturor o şansă. Încă o şansă, prin mine! spuse băiatul.
Vampirul se întoarse spre el, cu chipul schimonosit de furie ca şi mai înainte, dar apoi, încet-încet, acesta se netezi. Pleoapele îi acoperiră încet ochii şi buzele îi schiţară un zîmbet. Se uită din nou la băiat.
— Am dat greş, spuse el oftînd şi continuînd să zîmbească. Am dat greş…
— Nu…, protestă băiatul.
— Nu mai vorbi, zise vampirul emfatic. Nu mai am decît o şansă. Vezi banda? încă se-nvîrteşte. Nu-mi mai rămîne decît un singur mod ca să-ţi arăt sensul lucrurilor pe care ţi le-am spus.