Cunoșteam încă de mic legenda aceasta și ardeam de mult de dorința să cercetez și eu domeniile duhurilor de munte. Acum vreo douăzeci de ani am petrecut acolo două zile în completă singurătate. În prima zi, n-am băgat de seamă nimic deosebit și am lucrat în tihnă, realizând câteva studii. Dar pe cer se perindau nori deși, din pricina cărora lumina era mereu schimbătoare și nu-mi îngăduia să prind și să realizez transparența aerului de munte. Atunci, am hotărât să înnoptez în pădure, cam la o jumătate de verstă de lac, și să mai rămân acolo încă o zi. Către seară am simțit în gură o senzație curioasă, ca o arsură care mă tot silea să scuip, și o greață ușoară. De obicei rezistam bine la mari înălțimi și am fost uimit că de data aceasta aerul rărit al munților are o asemenea acțiune asupra organismului meu.
Ziua a doua se vesti minunat de frumoasă încă din zori. M-am târât până la lac, cu capul greu și simțind o mare slăbiciune. Curând însă m-am adâncit în muncă și am uitat totul. Soarele se ridicase fierbinte, când mi-am terminat studiul (care mai târziu a stat la baza viitorului tablou) și am dat la o parte șevaletul, ca să arunc o ultimă privire de ansamblu asupra lacului.
Eram grozav de ostenit, mâinile îmi tremurau, uneori îmi simțeam capul tulbure, senzația de greață creștea mereu. În clipa aceea, am zărit duhurile lacului. Pe fața străvezie și netedă a apei lunecă ușor umbra unui nor jos. După semiîntunericul de-o clipă, razele piezișe ale soarelui părură încă mai luminoase. La marginea umbrei fugare a norului urmărit de lumină, apărură deodată câțiva stâlpi diafani, aducând cu niște imense siluete omenești, învăluite în mantii largi de o fantomatică culoare albastră-verzuie. Ba apăreau, rămânând neclintite, ba se mișcau, lunecând cu repeziciune de colo-colo, ba se topeau iarăși în văzduh. Priveam nemaipomenita apariție, strivit, copleșit de teamă.
Hora tăcută a duhurilor se mai roti câteva minute, apoi stâncile sclipiră de reflexe și izbucniri de luminițe sângerii. Iar sus, deasupra întregii minunății, atârna norișorul în formă de ciupercă, luminat totul de iradierile lui slabe verzui.
M-am simțit cuprins fără veste de un val de noi puteri, privirea mi s-a ascuțit, stâncile depărtate s-au apropiat parcă, ajutându-mă să disting toate amănuntele coastelor repezi. M-am repezit la pensule și-am început să lucrez cu o energie sălbatică, străduindu-mă febril să prind culorile necesare și să fixez cu grăbite trăsături de penel peisajul acela nemaiîntâlnit.
Deasupra lacului trecu o adiere ușoară și, pe dată, norul și fantomele albastre-verzui dispărură. Numai luminițele purpurii de pe stânci sclipeau sumbru ca și înainte, fărâmițându-se pe suprafața apei în umbrele aruncate de stânci. Agitația care mă cuprinsese începu să slăbească, sfârșeala resimțită înainte se întoarse și mai puternică, de parcă toată energia mi s-ar fi scurs prin vârful degetelor care strângeau pensulele și paleta. O presimțire rea mă sili să mă grăbesc. Mi-am închis lădița cu schițe, mi-am strâns lucrurile, simțind clipă de clipă o povară tot mai grea apăsându-mi pieptul și capul…
Vântul începu să sufle mai tare. Oglinda albastră și transparentă a lacului se tulbură. Norii acoperiră piscurile golașe și culorile luminoase din jur începură să-și piardă strălucirea. Însuflețirea și frumusețea imaculată a lacului pieriră, făcând loc unei atmosfere posace și triste. Reflexele roșiatice se stinseră și în locul arătărilor fantomatice, între petele zăpezii albe nu se mai vedea decât negrul stâncilor întunecoase. Respiram greu, aerul îmi țâșnea șuierând din plămâni și când izbutii în sfârșit să mă întorc cu spatele spre lac, abia mai puteam ține piept greutății care mă copleșea. Am parcurs ca într-un vis nelămurit drumul până la punctul de întâlnire cu călăuzele mele, care refuzaseră categoric să mă însoțească la Denî-Der. Ca într-un coșmar, munții se legănau în fața ochilor mei. Accesele de greață m-au sleit de puteri. Mă prăvăleam deseori la pământ și rămâneam întins cu fața în jos, neputându-mă ridica. Cum am ajuns până la călăuze nu-mi mai amintesc, de altfel nici nu are vreo însemnătate. Important era că lădița cu schițele făcute la Denî-Der, pe care mi-o legasem de spate, a ajuns nevătămată.
Călăuzele m-au văzut de departe și și-au dat seama ce se petrecea cu mine. M-au transportat până la tabără și m-au culcat cu fața-n sus, sprijinindu-mi capul pe un cobur.
„Totuși, ai să te prăpădești, Ciorosov”, mi-a spus șeful călăuzelor, cu o voce indiferentă de observator dezinteresat.
De prăpădit, însă, după cum vezi, nu m-am prăpădit, dar multă vreme m-am mai simțit foarte prost. Moleșeala și slăbirea vederii mă împiedicau să lucrez și-mi amărau viața. La pânza cea mare „Denî-Der” am început să lucrez abia peste vreun an de zile. Iar la asta, pe care o am aici, am continuat să tot lucrez, când m-am înzdrăvenit cu totul. După cum vezi adevărul asupra lacului Denî-Der și a duhurilor de munte care sălășluiesc pe acolo m-a costat destul de scump.
Ciorosov tăcu. Prin oblonul ferestrei mari se vedea toată valea, cufundată în lumina amurgului. Subjugat de povestirea pictorului, nu aveam niciun temei să pun la îndoială spusele lui, dar mă frământam totuși, neputând găsi nicio explicație fenomenelor stranii pe care le redase în tablourile sale. Trecurăm în sufragerie. O lampă „Petromax”, care atârna deasupra mesei, alunga cu lumina ei strălucitoare umbra de ireal iscată de ciudata povestire a pictorului. Nu m-am mai putut stăpâni și l-am întrebat cum aș putea ajunge la lacul Duhurilor de munte, dacă mi se va ivi prilejul cândva să mai trec prin acele locuri.
— Aha, te-a cucerit lacul, așa-i! zâmbi Ciorosov. Foarte bine, vizitează-l dacă nu te temi. Notează.
Mi-am scos carnetul de însemnări, creionul și m-am pornit să notez.
— Lacul se află în lanțul munților Katun, la capătul său răsăritean. În defileul adânc dintre culmile Katunului și Ciniskului. La vreo patruzeci de kilometri de la gurile râului Argut, în susul apei pe dreapta se varsă pârâul Iuneur. Locul acesta e lesne de găsit, pentru că aici Argutul face un cot și gurile Iuneurului se varsă într-o vale netedă și largă. De la gurile Iuneurului, mergi mai departe, urmând malul stâng al Argutului. Cam după vreo șase kilometri, pe mâna dreaptă, ai să dai de un izvor sau dacă vrei mai curând să-i spunem pârâiaș. Pârâul nu-i prea mare, dar valea lui e foarte largă și se înfige adânc în lanțul Katunului. Pe valea asta trebuie să mergi. Locul e uscat, zadele cresc aici înalte, rămuroase. După ce ai să urci destul de mult, ai să dai de un mare prag abrupt, de pe care se prăvălește o mică cădere de apă. Aici valea ocolește spre dreapta, fundul văii devine tot mai întins, neted de tot, și de-a lungul ei se înșiră lanț cinci lacuri. Să tot fie o verstă între unele, jumătate de verstă între altele. Ultimul lac, cel de al cincilea, dincolo de care nu mai poți trece e Denî-Der. Asta-i tot. Vezi doar să nu confunzi defileurile, că văi și lacuri sunt multe în munții aceia. Da, bine că mi-am adus aminte: uite un bun semn de recunoaștere! La gurile pârâului, chiar când cotești, venind din valea Argutului, ai să găsești o mică mlaștină. Pe malul ei, cum vii pe stânga, se înălța pe vremuri o uriașă zadă uscată. Ramuri nu mai avea pe ea, doar sus de tot, trunchiul ei se desfăcea în două vârfuri uscate și ele, ca furca diavolului. Dac-o mai fi stând și astăzi la locul ei ai să te poți orienta după dânsa.