Mi-am însemnat indicațiile lui Ciorosov, fără să bănuiesc ce însemnătate vor avea pentru mine mai târziu.
A doua zi am cercetat din nou tablourile lui Ciorosov, dar niciunul din ele nu se putea compara cu „Denî-Der”. Înțelegând ce valoare mare are tabloul acesta, nici nu m-am încumetat să sper că l-aș fi putut dobândi cu modestele mele mijloace. Am cumpărat două mici studii de munți înzăpeziți și pictorul mi-a mai dăruit o schiță, în peniță, care înfățișa cu multă măiestrie și adâncă cunoaștere dragele mele zade.
La despărțire Ciorosov mi-a spus:
— Văd că nu-ți poți lua ochii de la „Denî-Der”, dar pânza asta nu ți-o pot dărui. Am să-ți dăruiesc studiul făcut pe malul lacului. Doar că… — se întrerupse el câteva clipe, — ai să-l capeți abia după ce oi muri eu, acum mi-ar fi greu să mă despart de el. Lasă, nu te necăji, n-ai să ai mult de așteptat… o să-l primești curând, adăugă pictorul cu liniștea lui atât de tulburătoare.
Dorindu-i lui Ciorosov viață lungă, iar mie să-l mai întâlnesc cât de curând, am încălecat și m-am despărțit de el. Și soarta a vrut să nu-l mai văd de atunci…
A trecut multă vreme fără să mai viu în Altai. Patru ani s-au scurs într-o muncă încordată, iar al cincilea m-a scos vremelnic din front. M-a doborât un reumatism crâncen — boala profesională a călătorilor prin taiga. Am zăcut șase luni și mai bine, și abia apoi am mai avut de furcă cu inima slăbită de boală.
Ostenit de plictiseală și trândăvia silită la care eram supus, am fugit până la urmă din însorita stațiune balneară din sud și m-am întors în încețoșatul, dar nu mai puțin dragul Leningrad. Din însărcinarea direcției generale am pornit să cercetez zăcămintele de mercur de la Sefidcan, din Asia Centrală. Nădăjduiam ca acolo, sub soarele arzător al Turkestanului, să-mi alung din mădulare boala cea rea și să mă pot întoarce din nou în sălbăticia melancolică a nordului, care mă subjugase pentru tot restul zilelor mele. Eram în această privință, asemeni oamenilor care nu iubesc decât o singură dată în viață, și-mi stăpâneam tot mai anevoie accesele de dor după Siberia mea dragă.
Într-o seară caldă de primăvară, pe când mă aflam în biroul meu de acasă, în fața microscopului, mi se aduse un colet care mai mult mă întristă decât îmi aduse bucurie. Într-o lădiță îngustă din scânduri de cedru, mi se trimitea studiul „Denî-Der” ca pe un vestitor al morții lui Ciorosov: pictorul își sfârșise viața de muncă.
A fost destul să-mi arunc o singură privire asupra „Lacului Duhurilor de Munte” pentru a fi copleșit de amintiri. Depărtata și inaccesibila frumusețe a Denî-Der mă umplu de o tristețe cumplită. Străduindu-mă să spulber această stare de neliniște, mă hotărâi să mă cufund în muncă și potrivii sub obiectivul microscopului o nouă plăcuță de minereu mercurifer din Sefidcan. Mâna, deprinsă de ani cu această muncă, coborî tubul obiectivului, potrivii șurubul micrometric al focarului și mă cufundai în studiul ordinei de cristalizare al rocii mercurifere. Plăcuța bine șlefuită era de cinabriu aproape pur și cercetarea ei nu era prea lesnicioasă. Nuanțele gingașe ale culorilor, reflectate de suprafața strălucitoare a plăcuței, se pierdeau în sclipirea luminii electrice. Am înlocuit oglinjoara luminatorului opac cu una de tipul Silverman pentru lumină indirectă și am făcut contactul lămpii cu lumină albă — „Lumina zilei” cum i se mai spune, o născocire minunată, care înlocuiește soarele în lumea de proporții reduse a microscopului.
Lacul Duhurilor de Munte continua să-mi strălucească în fața ochilor minții, așa că la început nici nu m-am mirat zărind la microscop reflexele roșii-sângerii, iscate pe suprafața albăstrie a oțelului plăcuței, reflexe care mă uimiseră odinioară la tabloul pictorului Ciorosov. Abia peste o clipă-două mi-a ajuns în conștiință gândul că nu privesc tabloul, ci observ reflexele interne ale rocii mercurifere. Am răsucit puțin suportul microscopului și luminile roșii-sângerii sclipiră, unele stingându-se, altele căpătând o nuanță roșie-cafenie mai intensă, în timp ce restul suprafeței minereului continua să rămână rece, de un albastru ca al oțelului. Tulburat de presimțirea luminii ce urma să se facă în mintea mea, am întors raza lămpii cu lumina albă spre pânza înfățișând Lacul Duhurilor de Munte și am zărit îndată — pe stâncile de la baza muntelui conic aceleași nuanțe de culoare, tonuri absolut identice cu acelea zărite o clipă înainte la microscop.
Am întins grăbit mâna după tabelele culorilor și m-am convins îndată că formulele culorilor… Dar ce rost ar avea să mai înșir aici formulele cu pricina! E destul dacă am să vă spun că mineralografia — știința care studiază diferite minereuri de metale — are la dispoziție niște tabele de culori cuprinzând toate nuanțele posibile și imposibile, în număr de aproape șapte sute.
Fiecare nuanță are simbolul ei și suma nuanțelor ne dă formula optică a minereului. Ei bine, am constatat cu ajutorul acestor tabele că nuanțele culorilor folosite de Ciorosov la redarea sălașului duhurilor de munte, corespund întocmai formulei chinovarului în anume condiții de iluminare, de incidență și în funcție de întreg jocul acela complicat de lumini, care în știință se cheamă interferența undelor de lumină. Taina lacului Denî-Der îmi deveni deodată perfect clară. Nu înțelegeam un singur lucru: de ce nu-mi venise ideea asta încă atunci, de mult, în munții Altaiului.
Am telefonat îndată după un taxi și peste câteva minute am ajuns în fața gardului, dincolo de care se zăreau ferestrele mari și luminate încă ale unui laborator de chimie. Prietenul meu, un priceput chimist și metalurg, mai era în laborator.
— A, tu erai, urs siberian! m-a întâmpinat el. Ce mai poftești? Iarăși vreo analiză ultra-urgentă?
— Nu, Dimitri Mihailovici, am venit să-ți cer o informație. Ce lucru deosebit știi despre mercur?
— O, despre mercur! Mercurul e un metal atât de minunat, încât s-ar putea scrie o carte groasă de tot despre el. Spune-mi mai clar ce anume te interesează.
— Uite ce-i. Știu că mercurul fierbe la trei sute șaptezeci de grade, dar când se evaporă?
— Se evaporă întotdeauna, dragul meu inginer, cu excepția marilor geruri.
— Înseamnă că e foarte volatil?
— Neobișnuit de volatil pentru marea lui greutate specifică. Ține minte: la plus douăzeci de grade, într-un metru cub de aer saturat cu vapori se găsesc cincisprezece sutimi de gram de mercur, iar la o sută de grade — avem aproape două grame și jumătate.
— Încă o întrebare! Vaporii sunt luminiscenți, au propria lor lumină sau nu? Și ce culoare anume au?
— Propria lor lumină — n-au, uneori însă, când vaporii concentrați de mercur sunt străbătuți de o rază de lumină, aduc o iradiere albastră-verzuie. Iar supuși unor descărcări electrice, într-o atmosferă de aer rărit, radiază o culoare verde-albă…
— Totul e limpede. Mulțumesc mult!
Peste alte cinci minute sunam la ușa medicului meu. Auzindu-mi vocea, blajinul moșneguț apăru el însuși în vestiar, cu un aer foarte neliniștit:
— Ce s-a întâmplat? Iar te supără inima?
— Nu, toate-s în ordine. Vă supăr doar o clipă. Spuneți-mi vă rog, care sunt simptomele otrăvirii cu vapori de mercur?
— Hm-m… îndeobște… mercurul… o salivație excesivă, grețuri, vărsături… cât despre aburii de mercur — nu-mi amintesc. Stai să mă uit… Intră-n casă.
— Nu-nu, sunt grăbit. Căutați repede, vă rog, Pavel Nikolaievici!…