Bătrânul intră în cabinet și se întoarse curând cu o carte deschisă.
— Uite, vaporii de mercur: scăderea tensiunii, excitația psihică, respirație accelerată și sacadată și — apoi moartea provocată de o paralizie a inimii…
— Asta-i strașnic! izbucnii eu, nemaiputându-mi reține însuflețirea.
— Ce-i strașnic? Să mori otrăvit?
Eu însă pufnii în râs, bucurându-mă ca un băiețoi rău crescut de nedumerirea bătrânului medic și o luai la goană jos pe scară. Acum știam că ipotezele mele erau juste.
Întors acasă, am telefonat șefului meu și i-am comunicat că interesele muncii noastre îmi cer să plec neîntârziat în Altai. L-am mai rugat să-mi îngăduie să iau cu mine pe Krasulin, tânăr absolvent al institutului, a cărui forță fizică și gândire limpede îmi erau de mare folos în starea de slăbiciune în care mă mai aflam în vremea aceea.
Pe la jumătatea lui mai se poate ajunge fără prea mari greutăți până la lacul din munți. Și tocmai la vremea asta, am părăsit și eu cătunul Inia de pe șoseaua Ciuiskului, însoțit de Krasulin și de doi încercați muncitori din taiga.
Îmi aminteam perfect de bine toate indicațiile căpătate de la răposatul pictor, dar, și asta este mult mai important, în buzunarul de la piept aveam carnetul de însemnări vechi și rupt în care-mi însemnasem descrierea itinerariului spre lac, pe care mi-o făcuse Ciorosov.
Când micul meu detașament își instală seara cortul pentru popas, în fața zadei uscate, care aducea cu o furcă, am simțit, plin de emoție, că a doua zi se va verifica justețea raționamentelor mele. Din două, una: ori ipotezele mele croite prin sihla fanteziei vor fi confirmate, ori se va dovedi că am născocit o poveste și mai absurdă ca aceea a legendarelor duhuri ale pictorului oirot.
Agitația mea se transmise și lui Krasulin, și flăcăul veni să se așeze lângă mine, pe mușuroiul de unde contemplam îngândurat zada uscată.
— Ia amintiți-vă, Vladimir Evghenievici, — începu el în șoaptă, — mi-ați făgăduit că odată ajunși în munți îmi veți povesti și mie tot ce este legat de ținta călătoriei noastre.
— Trag nădejde să descoperim cel târziu mâine un însemnat zăcământ de minereu de mercur, ba poate și de mercur în stare nativă. Mâine se va vedea dacă am sau nu dreptate. Știi desigur că mercurul se găsește de obicei în cantități mici, împrăștiat și cu concentrare infimă. Un zăcământ mare cu un important conținut de mercur nu se găsește în lume decât într-un singur loc, la…
— Almadena, în Spania, îmi luă vorba din gură Krasulin.
— Da. Și de multe secole Almadena aprovizionează cu mercur jumătate din lume.
Într-un rând s-a găsit acolo un lac micuț de mercur, absolut curat. Ei bine, cam tot așa ceva scontez să găsim și noi. Că vom găsi aici stânci întregi de cinabriu de asta sunt sigur, doar dacă nu cumva…
— Vai, Vladimir Evghenievici, păi dacă descoperim asemenea zăcăminte, va fi o revoluție în întreaga economie a mercurului!
— Fără îndoială, dragul meu! Mercurul este un metal de cea mai mare importanță pentru electrotehnică și medicină… Ei, ș-acum la culcare, hai la culcare! Mâine trebuie să pornim înainte de ivirea zorilor. Se pare că ziua va fi noroasă. Adică tocmai cum ne trebuie nouă.
— De ce-i atât de important ca ziua să fie noroasă? mă întrebă Krasulin.
— Pentru că nu vreau să vă otrăvesc pe voi toți și să mor și eu otrăvit. Nu-i de glumit cu vaporii de mercur. Dacă nu alta, cea mai bună dovadă că-i așa este faptul că descoperirea acestor zăcăminte a întârziat cu sute de ani tocmai din pricina însușirilor ucigătoare ale vaporilor de mercur… Mâine ne vom încăiera cu duhurile de munte de la Denî-Der, și vom vedea, care pe care…
O ușoară ceață trandafirie învălui munții.
Valea începu să se întunece. Numai crestele ascuțite ale piscurilor golașe mai rămaseră multă vreme scăldate în lumina razelor soarelui, nevăzute nouă. Apoi se stinseră și ele. Perdeaua cenușie acoperi munții, sclipiră stelele, abia răzbind prin pânza plumburie a cerului posomorât. Eu continuam să șed fumând lângă foc. Până la urmă însă am izbutit să-mi înfrâng tulburarea și m-am culcat.
Toate câte s-au petrecut a doua zi mi-au rămas întipărite în minte oarecum fragmentar.
Deosebit de limpede îmi amintesc de fundul perfect neted al văii dintre cel de al treilea și al patrulea lac. În mijlocul ei se întindea o mică mlaștină, ca un covor verde și pufos de mușchi, fără nicio tufă pe suprafața ei, dar încadrată spre maluri de câțiva cedri uriași. Complet lipsiți de ramuri pe o parte, arborii își desfășurau crăcile puternice, ca niște drapele înnegurate prinse pe stâlpi înalți, numai către locul unde se afla Lacul Duhurilor de Munte. Nori joși, plumburii, pluteau repede pe deasupra cedrilor grăbindu-se parcă să ajungă la lacul misterios.
Lacul al patrulea era mic și rotund. Fața albastră cenușie a apei, acoperită de pânza prăfoasă a unui tremur de valuri mărunte, era sfâșiată de o grămadă de stânci ascuțite. Am traversat lacul pe aceste ascuțișuri ale pietrelor ei și ne-am pomenit într-un desiș de cedri. Peste alte zece minute ne aflam pe malul Lacului Duhurilor de Munte. Culoarea sumbră, ca de cenușă, a unei tristeți adânci se așternuse peste ape și peste coastele înzăpezite ale lanțului muntos. Dar asta nu m-a împiedicat defel să recunosc din prima clipă sălașul duhurilor de munte care mă uimise și-mi înaripase închipuirea cu câțiva ani în urmă în atelierul pictorului Ciorosov.
Nu ne-a fost deloc ușor să ajungem la stâncile care sticleau ca oțelul, de la baza muntelui în formă de con. Dar curând, când ciocanul geologic desprinse din stâncă prima bucată grea de cinabriu, toate greutățile au fost uitate. Stânca pe care ne aflam cobora în trepte spre o văgăună nu prea mare, deasupra căreia fumega o abureală ușoară. Văgăuna era plină cu apă tulbure și fierbinte. În jur se vedeau mai multe crăpături adânci, din care țâșneau izvoare fierbinți, învăluind cu o ceață de aburi marginile văgăunii.
L-am rugat pe Krasulin să-mi facă o schiță sumară a sectorului mercurifer și am pornit prin ceață, împreună cu unul dintre muncitori, spre poalele muntelui.
— Dar asta ce-o mai fi, tovarășe inginer? mă întrebă deodată însoțitorul meu.
M-am uitat în direcția indicată. Pe jumătate ascuns de un colț de stâncă, sclipea într-o lumină ștearsă și rău vestitoare fața unui mic lăcușor plin de mercur — întruchiparea visului meu.
Suprafața lăcușorului părea bulbucată. Cuprins de o tulburare nespusă, m-am plecat asupra oglinzii de argint viu și, afundându-mi mâinile în lichidul greu și lunecos, am cântărit cele câteva mii de tone de metal prețios — darul pe care-l aduceam patriei.
Krasulin, care se apropiase între timp, stătea nemișcat, mut de admirație. A trebuit însă să pun capăt entuziasmului însoțitorilor mei și să-i grăbesc pentru a ne încheia cât mai repede lucrările strict necesare. Începuseră să se manifeste arsurile și durerile de cap, primele semne ale otrăvirii. Am scos la repezeală câteva fotografii. Unul dintre muncitori a umplut sticlele speciale cu mercur din lăcușor. Krasulin, ajutat de celălalt muncitor, a măsurat repede suprafața ocupată de rocile mercurifere la suprafață și dimensiunile lacului cu argint viu. S-ar fi spus că am făcut totul cu o viteză fulgerătoare, totuși, la întoarcere, eram moleșiți, abia ne mai mișcam luptând cu osteneala și un inexplicabil sentiment de groază și apăsare. În timp ce ocoleam Denî-Der pe malul stâng al lacului, norii se împrăștiară și în fața ochilor noștri apăru piscul, sclipitor ca un diamant bine șlefuit. Razele piezișe ale soarelui pătrunseră pe porțile defileului dintre munții din zare și întreaga vale Denî-Der se umplu de o lumină scânteietoare și transparentă.