Întorcându-mă pentru o clipă cu fața spre lac, am zărit spectrele albastre-verzi, legănându-se chiar pe lacul pe care-l părăsisem cu puțin timp înainte. Din fericire, malul lacului cobora lin, așa că am putut ajunge curând până la locul unde lăsasem caii.
— Galop, flăcăi! strigai eu, îmboldindu-mi calul.
În aceeași seară, am ajuns la cel de al doilea lac. Ramurile cedrilor întinse spre noi păreau, în bezna înserării aceleia, niște gheare amenințătoare, ce vor să ne rețină acolo.
E drept că în cursul nopții ne-am simțit destul de prost, în general însă, totul s-a încheiat cu bine.
Prea multe, nu mai am de povestit. Lacul fermecat a dăruit și mai dăruie și astăzi Uniunii Sovietice mari cantități de mercur, cantități care asigură din plin toate nevoile multilateralei noastre industrii.
Iar eu păstrez mereu o pioasă amintire adevăratului artist, care a știut să redea cu atâta măiestrie realitatea și să cerceteze atât de neînfricat sufletul ascuns al munților.
PISCUL DE SUB LUNĂ
— Am să încerc și eu să vă povestesc ceva, spuse Gheorghii Balabin, care până atunci tăcuse toată seara. Era un om trupeș, vânjos, cu o barbă scurtă și țepoasă care-i năpădea obrazul până sub ochi. Un adevărat urs, cum îi spuneau prietenii.
Sub această înfățișare cam grosolană se ascundea un vestit explorator al Siberiei, foarte respectat în lumea oamenilor de știință pentru cunoștințele și uriașa lui experiență.
— În toate povestirile voastre, — continuă el, — am observat o particularitate care le înrudește: întâmplările neobișnuite trăite de fiecare dintre voi, corespund, ai spune, cercetărilor și dorințelor intime ale fiecăruia… Nu sunt oare întâmplările acestea rezultatul multor ani de îndelungi căutări, căutări poate chiar inconștiente? Stăruința asta răbdătoare ne educă sensibilitatea, ne înzestrează cu priceperea de a distinge esențialul de neesențial, cu un fel de busolă interioară, care ne dă la timpul oportun siguranța că suntem pe drumul cel bun… Și, cine știe, poate că tocmai pentru că ne-am lăsat călăuziți de indicațiile busolei noastre interioare, am și întâlnit în viață aceste fenomene interesante și neobișnuite.
În Siberia Răsăriteană se află un district național anume Vitimo-Olekminski. Partea dinspre nord-est a acestei regiuni întinse și muntoase, aflată la granița sudică a Iakuției, nu este altceva decât un neîntrerupt lanț de munți, aproape cei mai înalți din întreaga Siberie. Locurile sunt pustii și inaccesibile. Până în ultima vreme, niciun călător n-a cercetat regiunea. Acum vreo cincisprezece ani, eu am fost primul om care am străbătut această „pată albă” a hărții. Când spun „primul” mă refer, se înțelege, la primul om de știință, fiindcă locuitorii de baștină ai regiunii — tungușii și iacuții — au străbătut în lung și-n lat și aceste locuri sălbatice, în cursul peregrinărilor de vânători nomazi. Vânătorii tunguși îmi aduceau adesea date prețioase asupra sectoarelor nestrăbătute încă de expedițiile de cercetări, și-mi desenau cu mâna sigură hărți amănunțite, în care deslușeai cursul râurilor, izvoarele și piscurile de munte. Până și pâraiele cele mai mărunte, însemnate repere pentru peregrinările nomazilor, aveau propriul lor nume. Cu totul altfel se întâmpla când era vorba de piscuri: simțul practic al vânătorilor din taiga evita să încarce memoria oamenilor cu denumirea unor locuri neimportante pentru ei în ceea ce privește peregrinările și așezările lor. Iată de ce am fost nevoit să născocesc eu însumi diferite nume piscurilor de munte.
Și, cum vă spuneam, către sfârșitul anului 1935 mă găseam în valea râului Tokko, pe cale să părăsesc Iakuția și să pornesc spre izvoarele acestui râu, în districtul național Vitimo-Olekminski. Am îndrumat grosul expediției, ce-mi fusese încredințată, spre Aldana și spre cursurile fluviului Lena, lărgind astfel regiunea cercetărilor.
Iar eu, însoțit doar de un mic detașament, neținând seama de gerurile năprasnice și de mica rezervă de alimente, ardeam de nerăbdare să străbat lanțul munților cu pricina. Lucrul acesta era mai lesnicios tocmai atunci, la vreme de iarnă, când râurile năvalnice, clocotind printre stânci inaccesibile, sunt ferecate de ghețuri și drumul de-a lungul văilor stâncoase, pe sănii trase de reni, nu întâmpină prea multe dificultăți. Cei trei tovarăși de drum care mă însoțeau erau, fiecare în felul lui, oameni fără pereche: iakutul Gabîșev — călăuză, conducător și proprietar al caravanei de reni, geologul Alexandrov și Alexei — un muncitor destoinic care îndeplinea concomitent funcțiile de bucătar, căutător de aur și vânător priceput. Câteșitrei încercați cercetători ai pădurilor din taiga, oameni care mă mai însoțiseră nu o dată în cotloanele mai neumblate ale Siberiei.
Ne aflam în drum de aproape opt luni și călătoria mea se apropia de sfârșit, dar mai aveam de străbătut partea cea mai anevoioasă a itinerariului. Caravana noastră, compusă din șapte sănii și patru reni de rezervă, înainta repede pe suprafața înghețată a râului și oră de oră, tot mai multe locuri de pe valea Tokko-ului apăreau pentru prima dată în hărțile pe care le completam noi. De la o vreme, râul își schimba cursul întortocheat, care-i justifica numele („tokkorikan” înseamnă în limba tungusă „întortocheat”) și începu să curgă surprinzător de drept. Zi după zi, noile ridicări de teren pe care le făceam veneau să se adauge hărții uriașe — rezultat al strădaniilor de luni de zile — înfățișând valea largă și dreaptă, care se îndrepta spre miazăzi, spre izvoarele râului Tokko. Zi după zi, răsunau tot mai singuratic în liniștea desăvârșită a peisajului țăcănitul mărunt al copitelor de ren și scârțâitul legănat al săniilor. Înaintam tot mai departe și mai departe spre zările unde, dincolo de valurile rotunde ale dealurilor nu prea înalte, se profila linia dințată a unor munți întunecați.
Săniile lunecau în mijlocul unui peisaj cât se poate de uniform — ne aflam la marginea dinspre miazăzi a podișului Lena. Călătoream de-a lungul acestui platou scund, împărțit în nesfârșite șiruri de dealuri, toate cam de aceeași înălțime, străduindu-ne ca în pofida zilelor foarte scurte să parcurgem cât mai mult teren. La douăzeci și unu decembrie, dealurile rotunde, acoperite de peria deasă și întunecată a pădurilor de brad făcură loc unor costișe prelungi, țuguiate către vârf și năpădite de arama cenușie a zadelor, care se detașau perfect conturate pe fondul verde-negru al codrilor de brazi și cedri. Asta însemna că am ajuns la marginea platformei cu relieful uniform, calcaros, și ne apropiam de bastioanele înaintate ale țării de piatră cu munții ei de gneiss și granit, roci dure din straturile cele mai vechi ale pământului, ridicate aici la mari înălțimi de mișcările relativ recente ale scoarței planetei. Însuflețirea geologului, care până atunci șezuse posac în sania lui, cu planșeta de desen atârnată de ceafă, demonstra și ea cât se poate de clar că în peisajul care ne înconjura au avut loc schimbări interesante.
Deasupra capului nostru, cerul se lumina și devenea tot mai albastru, perdeaua grea a norilor scunzi era mânată de vânt către miazăzi, rămânând agățată pe alocuri de porțile țării de piatră. Gerul se întețea, scârțâitul săniilor se făcu tot mai înalt și răsunător, deasupra caravanei unduia un norișor de aburi, format de respirația deasă și fierbinte a renilor. M-am întins cât mai la îndemână pe sania largă de transport, peste bagaje și boccele, cu piciorul stâng îndoit sub mine, iar cu dreptul lăsat în jos pentru a putea frâna și cârmi la nevoie. Din când în când îmi treceam hățul dintr-o mână într-alta sau încercam îngrijorat să-mi mișc degetele picioarelor, pentru a-mi da seama dacă nu s-a ivit vreun simptom de îngheț și dacă nu este nevoie deci de o grabnică porție de „încălzire”, adică de o goană pe jos în urma săniilor. Rezervele noastre de unt se sfârșiseră de mult și lipsa acestei grăsimi scădea rezistența organismelor noastre la ger.