Mă împresura aceeași liniște înghețată, văzduhul geros era cu desăvârșire neclintit. Tăriile albastre ale cerului imaculat atârnau la mari înălțimi deasupra capului meu — cerul era tot atât de adânc ca și liniștea deplină din jos. Firea împietrită, înmărmurită, încătușată de ger îmi părea vrăjmașă. Și deodată m-a cuprins un dor aprins după meleagurile calde…
Nutream încă din frageda copilărie o neînțeleasă dragoste pentru Africa. Cu timpul, năzuința copilărească după călătorii și aventuri, aprinsă de cărțile citite, cedă locul în tinerețe unui vis mai matur de a explora prea puțin cercetatul și tainicul continent negru. Visam savanele potopite de soare, cu giganticii arbori singuratici, visam lacurile imense, misterioasele păduri ale Keniei și podișurile aride ale Africii de Sud. Iar și mai târziu, devenit geograf și arheolog, întrezăream în Africa leagănul speței umane, meleagul din care primii oameni au pornit, împreună cu șuvoiul animalelor înfometate, să cucerească ținuturile nordice ale continentului nostru. Interesul științific al cercetătorului a întărit mai mult visele tinerești de a descoperi sufletul Africii, de a lumina puternicul și neînfrântul început de viață omenească ce se întindea odată, demult de tot, de-a lungul și de-a latul necuprinselor podișuri înalte, largilor fluvii, și a minunatelor țărmuri bătute de vânturile a două oceane…
Dar visul meu de a deveni explorator al Continentului negru nu s-a înfăptuit. Țara mea, nordica mea patrie, era tot așa de necuprinsă, de mare ca și Africa, iar ținuturi necercetate erau într-însa tot așa de multe. Și am devenit un pasionat colindător al Siberiei, furat de vraja nemărginitelor întinderi nelocuite de la miazănoapte. Numai arareori, când trupul îmi ostenea de atâta ger și sufletul de asprimea posacă a firii nordului, mă cuprindea dorul de Africa, meleag atât de tainic, atât de ispititor și de inaccesibil.
Gerul necruțător m-a readus la realitate. Am coborât coasta și am pornit spre tabără. Soarele se ascunsese de mult dincolo de pisc, totuși niciunul dintre tovarășii mei nu se întorsese încă. Am aprins focul, am pus la topit ceaunul cu ceai înghețat și m-am trântit pe o piele de ren, așteptând ca adăpostul nostru să se încălzească destul pentru a ne putea dezbrăca.
Următoarele două zile, douăzeci și trei și douăzeci și patru decembrie, au fost zile grele pentru călătoria noastră. Valea râului Tokko se prefăcuse într-o trecătoare îngustă, înghesuită între steiuri înalte. Toată zăpada de pe ghețuri fusese măturată de vântul care bătea năprasnic între stânci. Apele râului erau încremenite în chip de movilițe neregulate de-a lungul întregii văi, întipărind în gheață conturul valurilor ce se rostogoliseră înainte, șiroind din prag în prag. Dinspre trecătoare răsunau mereu vuiete, trosnete sau gemetele surde ale ghețurilor prăvălite. Pe alocuri, gheața era sfâșiată de colții stâncilor ascuțite, ieșite la suprafață.
Era straniu și înfricoșător să înaintezi, lunecând și clătinându-te mereu pe gheața străvezie, și să vezi chiar sub picioarele tale, apele clocotitoare, alergând amețitor de repede și sclipind în lumina verzuie. Dar mai sinistru decât orice mi se părea faptul că haosul acela de ape înspumate gonea sub picioarele noastre absolut fără niciun zgomot, vrăjit parcă de cețurile grele ce atârnau geroase deasupra trecătorii. Fiecare pas al caravanei noastre pe luciul ghețurilor era deosebit de anevoios. Renii sunt cu totul neputincioși, când e vorba de înaintat pe un teren tare și lunecos. Copitele lor lunecă care-ncotro, picioarele li se desfac și bietele dobitoace se poticnesc și cad la tot pasul.
La un moment dat, din adâncul trecătorii răsună un zgomot surd, zgomotul creștea mereu și deveni curând un vuiet neîntrerupt. Ne apropiam de unul din pragurile cele mai mari. Clocotul apelor era aici atât de puternic, încât nici gerurile de peste cincizeci de grade nu-l putuseră îmblânzi. O ceață alburie umplea trecătoarea aproape până la jumătatea zidurilor ei drepte, formate din șisturi metamorfice cenușii.
Panglica de apă întunecată, prinsă de ambele părți în rama albă a zăpezii și a ghețurilor, se înălța brusc într-o coloană arcuită de peste trei metri, se învolbura, se prăvălea în jos, izbindu-se de bolovani și prefăcându-se într-un potop de stropi și spumă, și se năpustea asupra stâncii uriașe a malului drept, unde peste negrul golurilor săpate de ape, sus de tot, atârnau câteva blocuri imense de piatră ce abia se mai țineau deasupra clocotului apelor. Malul stâng, ca și cel drept, era abrupt ca un zid. Dinspre stâncă începea panta netedă a unui ghețar uriaș, care se proptea chiar în prag. Trecerea era îngustă și primejdioasă, dar altă cale n-aveam.
Geologul care ajunsese primul se opri încruntat, apucă dârlogul — cureaua care leagă căpestrele fiecărei perechi de reni — și porni, conducându-și ușurel dobitoacele.
După el urma să trec eu. M-am așezat între cei doi reni care trăgeau sania mea. Animalele erau agitate și tropăiau, nerăbdătoare să pornească. Căutam să le potolesc și nu-mi luam ochii de la geolog.
De ajutat nu-l puteam ajuta nicicum; renii nu puteau fi lăsați singuri de capul lor, căci fiecare centimetru de loc câștigat la începutul trecerii, lipind sania cât mai strâns de peretele de stâncă din dreapta, avea să aibă pe parcurs o importanță hotărâtoare. Atelajul geologului înainta încet, lunecând mereu către marginea treptei de gheață, către vuietul apelor spulberate ale trecătorii. Renii cădeau la tot pasul și se ridicau îndată pe picioare. Nu-i mai despărțea de abis decât un metru, o jumătate de metru, un pas… Dacă renul din stânga va mai cădea o singură dată, totul era pierdut. Dar renul n-a căzut. Încă o clipă și un strigăt de triumf îmi țâșni din piept, spre a saluta victoria geologului. Strigătul se pierdu neauzit de clocotul apelor. Renii de la sania mea mă înghionteau cu botul și-și loveau coarnele, încercând parcă să-mi amintească că era rândul meu. Am trecut în stânga renilor și împingându-i cu umărul, spre peretele de stâncă, mi-am condus atelajul chiar pe culmea treptei formate de ghețuri. Pe urma trasată de mine, trecură călăuza și Alexei, apoi toți laolaltă trecură dincolo săniile cu bagaje.
Către seară am mai avut de trecut încă un asemenea prag neînghețat. Vuietul lui neîntrerupt ne ținu tovărășie toată noaptea. A doua zi dimineață, după un drum de vreo trei-patru, kilometri, am ajuns la locul unde trecătoarea cotea brusc. Aici ne izbi drept în față un vânt puternic și necontenit. În jur — numai ghețuri, numai stânci abrupte, numai copăcei golași, nicăieri niciun cotlon, niciun adăpost în spatele căruia să te poți feri cât de cât de năvala nenumăratelor sulițe ale gerului. Mergeam cu capul plecat înainte, cu obrazul înfășurat în șaluri groase, lăsându-ne doar două micuțe crăpături în dreptul ochilor. Renii își lăsaseră capetele în jos și umblau atingând aproape zăpada cu nările lor negre. Pe gerul acela năprasnic de șaizeci de grade, un vânt puternic este aproape de neîndurat. După câteva minute de mers, am simțit că partea din față a corpului îmi îngheța cu desăvârșire. Am fost silit în câteva rânduri să mă întorc cu spatele și să înaintez de-a-ndăratelea, așteptând ca jumătatea din față a corpului să se mai dezmorțească. Vuietul și șuierul vântului acopereau toate celelalte zgomote.
Pe înserate, trecătoarea blestemată se sfârși, intram într-o depresiune rotundă ca un uriaș ceaun cu fundul plat, înconjurată din toate părțile de terasele line ale unor dealuri. În fața noastră se așternea o câmpie întinsă, acoperită de zăpada strălucitor de albă în lumina amurgului. La poalele dealurilor, tivind câmpia, se zărea brâul întunecat al unor păduri. După larma înfiorătoare a vântului din trecătoare, liniștea și pacea câmpiei ne uimiră. Am botezat locul descoperit, depresiunea Verhniaia-Tokkinskaia, adică a Tokkinului superior, am străbătut-o de-a curmezișul prin zăpada înaltă și spre noapte am ajuns la marginea pădurii. Trecu astfel încă o zi a călătoriei noastre fără niciun eveniment deosebit. A doua zi, călăuza ne trezi cu noaptea în cap. Pe lumina nefiresc de albastră a zorilor, care ne vesteau o zi la fel de senină ca și cele precedente, începurăm urcușul coastei spre curmătura dintre cele două creste ale culmii acoperite de troiene. Rând pe rând, fiecare dintre noi trecea în fruntea convoiului și, despovărat de șubele grele, numai în flanea, bătătorea cu schiurile un făgaș pentru sănii. Omul din frunte umplea curând văzduhul geros cu vălătuci de aburi, spinarea i se acoperea de promoroacă. În felul acesta, sleiți de puteri, înlocuindu-ne unul pe altul, ajunserăm târâș-grăpiș până la punctul cel mai înalt al trecătorii dintre cele două costișe înzăpezite. Renii se întinseră pe dată, afundându-și boturile în zăpadă. După ce ne-am fumat țigările, ne-am cuibărit în sănii și am început să coborâm coasta largă de câțiva kilometri, care se sfârșea la malurile râului Tarrînah, un afluent al Cearnîi.