— Uite-i! strigă deodată Alexei, care ieșise și el afară din cort. Mâna lui arăta niște pete ce pluteau printre ramurile de jos ale unor mesteceni închirciți, niște pete cenușii, topite aproape cu desăvârșire în sclipirea vânătă-cenușie a văzduhului întunecat.
Geologul își descărcă arma, o pălălaie prelungă țâșni din gura țevii și curând izbucni un trăsnet atât de zguduitor, încât am rămas cu toții încremeniți. Trăsnetul crescu o vreme, apoi începu să se depărteze, să descrească, să se răsfrângă, colindând munții, purtând parcă pe aripile lui zvonul îndrăzneței pătrunderi a omului pe aceste meleaguri. Ceva căzu în zăpadă la câțiva pași de noi și începu să se zbată. Geologul se repezi într-acolo și se întoarse cu o cucuvea uriașă. De fapt semăna mai curând cu o bufniță, doar că avea penajul de cu totul altă culoare, un fel de alburiu-lăptos cu dungi și petișoare negricioase pe aripi, pe spinare și pe creștetul capului. Alexei duse triumfător bufnița s-o arate călăuzelor, care nu se încumetaseră să iasă din cort: „Ian te uită cum arată dracul!” Totuși se pare că n-a convins prea mult pe cei doi iakuți, care ne anunțară că întâlniri cu dracul vom mai avea pe aici destule.
Intrarăm cu toții în cort și începurăm să ne sfătuim asupra planului de a doua zi, care cuprindea escaladarea piscului unde se aflau colții de mamut. Kilcegasov ne asigura că urmând valea pârâului Kiveta (vara absolut inaccesibilă) trebuia să ajungem după vreo cincisprezece kilometri la „loc curat” și de acolo să urcăm spre podișul cu colții de mamut. Călăuza cea veche nu se hotăra să vie cu noi, picioarele bolnave ale bătrânului nu-i îngăduiau nici lui să ne urmeze, iar pe Alexei am hotărât să-l lăsăm în tovărășia celor doi iakuți. Lucrurile s-au rânduit în așa fel, încât drumul urma să fie străbătut pe jos numai de geolog și de mine.
Nici n-am apucat să ațipim bine, când în jur totul a început să vuiască din nou. Izbiturile surde și urletele răuvestitoare s-au prefăcut curând într-un vaier infernal, care nu mai contenea, rostogolindu-se parcă tot mai departe și mai departe. Mi-am întors ochii spre geolog — socoteam că-i o avalanșă. Geologul îmi spuse însă liniștit:
— Trebuie că s-a prăvălit vreo stâncă, Gheorghi Petrovici. Pantele sunt aici nemaipomenit de abrupte din pricina faliilor de formație recentă, așa că se prăvălesc, pesemne, foarte adesea… Și vârf la toate mai este și ecoul ăsta neobișnuit de puternic. Asta trebuie să fie origina tuturor dracilor.
Am râs și ne-am băgat repede în culcușul sacilor de blană.
Noaptea, gerul, care de vreo două zile mai slăbise, se înteți din nou. Se stârni și hiuzul, vântul cel rece și cât se poate de neplăcut. Sufla hiuzul drept în peretele cortului lângă care dormeam eu. Curând străbătu prin blănurile sacului de dormit și-mi îngheță partea stângă a corpului, întoarsă spre perete. Frigul m-a trezit, dar am mai rămas culcat multă vreme, luptând cu somnul și lenea care mă împiedica să sar din sac și să încing focul în sobă. Până la urmă, am ieșit dintre blănuri și, tremurând de frig, am aprins focul cu lemnele pregătite din vreme și m-am ghemuit lângă sobă în așteptarea căldurii binefăcătoare. Lemnele se aprindeau încet, trosnind înfundat. Ședeam lângă foc și mă gândeam la drumul de a doua zi. Deodată auzii cât se poate de clar un umblet greoi — pasul unei fiare uriașe. Tropotul se apropia de cort. Apoi îl auzii dând târcoale taberei noastre. Alexei, care avea somnul foarte ușor, se trezi îndată și deșteptă și pe geolog. Pașii răsunară din nou și mai apropiați, și mai amenințători. Am pus mâna pe carabină (împotriva obiceiului, în seara aceea mi-o luasem în cort, ca să se mai încălzească și la nevoie să-i încerc plumbul greu, de mare calibru, pe pielea vreunui drac). Împreună cu geologul, ne-am repezit afară din cort sărind peste trupurile călăuzelor noastre, care se înfofoliseră în pături până peste cap și refuzau cu îndărătnicie să se scoale. Cerul se înseninase. Un ciot de lună se strâmba batjocoritor la noi, agățată deasupra piscurilor de munte. Oricât ne-am încordat vederea, n-am reușit să distingem pe fața întinsă a zăpezii nicio urmă de pași. Curând, gerul de afară ne-a pătruns până la oase și am fost nevoiți să ne întoarcem în cort. La ivirea noastră, Gabîșev s-a săltat în capul oaselor, s-a așezat și m-a privit îngrijorat:
— Ei, ce găsit?
— Nimic.
— Sigur… Și mâine nicio urmă nu găsit.
— Da’ tu ce socotești c-o fi fost?
— Umblat stăpânul de aici.
— Care stăpân?
— Ce, tu nu înțeles? se mânie iakutul. Stăpânul, eu spus!…
Am dat din umeri și nu i-am mai pus nicio întrebare, măcar că tot nu mă puteam dumiri care „stăpân” dăduse târcoale cortului nostru.
Ceața zorilor încă nu se ridicase din vale, când geologul și cu mine începurăm să ne pregătim de drum la lumina pâlpâitoare a unei lumânări. Hotărâserăm să nu ne mai cărăm cu armele după noi; drumul era destul de lung și nu trebuia să ne împovărăm prea tare, pentru ca la întoarcere să putem căra tot ce vom găsi mai interesant. Pistolul și cuțitul de vânătoare trebuiau să ne înlocuiască pușca și securea. Și totuși echipamentul nostru: barometrul aneroid, aparatul fotografic, planșeta pentru ridicări de teren, ca și proviziile se dovediră o povară nu prea ușoară. Până ce-am terminat pregătirile și am mâncat, s-a luminat de ziuă. Gabîșev și Kilcegasov dădură ocol taberei și ne povestiră la întoarcere că afară de urmele renilor noștri nu au aflat nicio altă urmă…
Pornirăm la drum și în scurtă vreme traversarăm fundul văii. Zăpada albăstruie scârțâia zgomotos sub încălțările noastre îmblănite.
— Iar a coborât temperatura sub șaizeci de grade mormăi nemulțumit geologul, acoperindu-și gura cu fularul.
Peste vreo jumătate de oră, am ajuns la intrarea în trecătoarea Kiveta și ne-am afundat în defileu. Aici mai era întuneric, și înainte ca razele soarelui să fi luminat suficient stâncile, am parcurs câțiva kilometri într-o beznă cenușie. Înfățișarea trecătorii era cu totul neobișnuită. Vorbeam, nu știu de ce, mai mult în șoaptă, de parcă ne-am fi temut să nu supărăm niscai „stăpâni” de pe aici. Defileul n-avea în medie mai mult de patru metri lărgime. Pereții de stâncă netedă, negri ca și cărbunele, se înălțau drept în sus, ba pe alocuri se și atingeau la vârf, alcătuind bolte și tuneluri în care domnea o beznă de nepătruns. Din loc în loc, trunchiuri uriașe, descojite și zdrelite de bolovani, se aflau proptite țeapăn între cei doi pereți, de-a curmezișul trecătorii, la o înălțime de patru-cinci metri deasupra capetelor noastre, indicându-ne nivelul apelor de primăvară. În stânca pereților, apa săpase nișe și grote adânci, ca niște cazane de moară, în care zăceau bolovani rotunzi cam de mărimea unei roți de automobil.
Apele înghețate ale pârâului coborau din treaptă în treaptă. Vinele de apă pe jumătate înghețate șiroiau pe toată lărgimea trecătorii, așa că, în scurtă vreme, cizmele noastre de blană se muiară și se prefăcură în bulgări de gheață, pe care, din când în când, trebuia să le ciomăgim furioși cu bâtele pentru a le mai ușura. Cizmele înghețate lunecau pe treptele lucii, și treptele acestea deveneau tot mai drepte. În orice altă perioadă, afară de iarna, pârâul era, pesemne, o adevărată cascadă urlătoare și nicio forță din lume nu ne-ar fi îngăduit să străbatem trecătoarea în vremea verii, primăvara sau toamna. Liniștea ce domnea acum în defileu, îngustimea trecătorilor, negrul stâncilor, totul avea un efect descurajator. Străbătusem, cred, aproape zece kilometri în susul trecătorii, când pârâul coti spre sud și ne pomenirăm deodată într-o porțiune a defileului viu luminată de razele soarelui, strecurate prin spărturile dintre stânci. Aici, pereții se prăbușiseră și straturile de rocă proaspăt descoperite ni se înfățișară în toată goliciunea. Erau șisturi de mică dintr-un micașist auriu cu granule mărunte. Ai fi spus că pereții trecătorii sclipesc, împodobiți cu fâșii de mătăsuri aurii și argintii care schimbau surprinzător întreaga înfățișare a locului. Lespezi de aur și argint se tăvăleau în tot locul pe covorul străveziu al gheții de smarald. După alți patru kilometri parcurși pe treptele de gheață, am ajuns într-o poieniță rotundă, înconjurată de cedri și semănată de bolovani. În stânga noastră, profilat cu toată limpezimea pe albastrul cerului se înălța Piscul de sub lună, asemeni unui imens turn de piatră, ascunzându-ne cu desăvârșire peisajul dinspre miazănoapte — răsărit. În față se vedea un zid drept, retezat parcă de cuțit. Încă o oră de mers întins și iată-ne ajunși (muiați de nădușeală în hainele noastre cele grele) pe culmea zidului de aproape o sută de metri înălțime. Dar nici de aici nu se vedea nimic decât un alt meterez de granit, care ne tăia din nou drumul mai departe. Noroc că nu era prea înalt și am putut trece ușor peste această ultimă barieră. De pe culmea meterezului se desfășura în fața ochilor noștri ținta anevoiosului drum parcurs de noi: un platou nu prea mare, ușor bombat, înconjurat de dealuri rare, țuguiate, de formă conică. Întinderea bombată a platoului era aproape cu desăvârșire lipsită de obișnuitul înveliș de zăpadă. Nu departe, dincolo de un tufiș de cedri, se zăreau câteva stânci ascuțite de gneis înălțându-se într-un semicerc uimitor de regulat, asemănător literei „U”.