După ce am stabilit din ce direcție și sub ce unghi caroseria camionului ne va umbri mai bine, ferindu-ne în zori de razele soarelui, ne-am făcut culcușurile pe un covor larg și ne-am culcat. O adiere umedă foșnea ușor prin stufăriș și mireasma deosebită a unei plante necunoscute se amesteca cu mirosul motorului încins, duhnind a benzină, cauciuc și ulei. Tare era plăcut să-ți întinzi în voie picioarele ostenite și culcat pe spate, să-ți afunzi privirea în cerul scânteietor! Am adormit și eu destul de curând, dar înainte de a mă cufunda în somn, am auzit alături de mine respirația egală a șoferului. Călăuza și ajutorul meu, Mișa, mai șușotiră multă vreme între ei.
M-am trezit dimineața, din pricina căldurii. Soarele alunecase peste o bună parte din umbra mașinii și-mi dogorea picioarele. Grișa își făcea de lucru la roțile din față, îngânând încetișor un cântec. Mișa și Darhin lipseau. Am sărit în picioare și după o baie în lac și un ceai fierbinte, m-am dus să dau o mână de ajutor șoferului.
Împușcăturile, care răsunară de undeva de departe, mărturiseau că nici Mișa nu-și irosește vremea de pomană. Am terminat verificarea mașinii abia către seară. Mișa se întoarse cu câteva rațe, două dintre ele ni se părură deosebit de frumoase; o specie necunoscută mie. Grișa se apucă să pregătească supa, iar radiofonistul instală antena portativă și-și pregăti aparatul de emisie-recepție pentru a prinde emisiunea de seară a buletinului meteorologic. Eu am pornit să caut în jurul taberei un loc prielnic pentru observații astronomice și înălțarea unui stâlp trigonometric. La întoarcere, apropiindu-mă de mașină, am constatat îndată că masa era gata. Călăuza care se întorsese ceva mai înainte îi povestea ceva lui Mișa și șoferului. Zărindu-mă pe mine, bătrânul amuți. Grișa însă îmi spuse zâmbind nepăsător cu toată gura:
— Vrea să ne bage-n sperieți moșneagul, Mihail Ilici! Cică dac-om porni în direcția stabilită chiar mâine încăpem în gheara diavolului! Nu-i chip să scăpăm în niciun fel!
— Ce s-a întâmplat, Darhin? întrebai eu, instalându-mă lângă ceaunul așezat pe o foaie de cort.
Bătrânul mongol îl privi indignat pe Grișa și, posac, mormăi ceva despre ușurătatea și lipsa de înțelepciune a șoferului.
— Grișka nu știe decât să râdă întruna, dar nu-nțelege primejdia care ne paște…
Râsul voios al celor doi tineri nu făcu decât să supere de-a binelea pe bătrân. L-am împăcat de bine, de rău și l-am întrebat ce aflase despre drumul de-a doua zi. S-a dovedit că bătrânul căpătase informații amănunțite de la mongolii din partea locului. Înarmat cu o nuielușă uscată, Darhin trase câteva linioare subțiri pe nisip, înfățișându-mi astfel culmile muntoase care se desfăceau aici din masivul Altaiului mongol. Itinerariul nostru trecea peste valea largă de la vest de Ihî-Bogdo și, urmând un vechi drum de caravane, se așternea drept spre miazăzi, traversând o câmpie nisipoasă pentru a ajunge la fântâna Țagan-Tologoi, cale de vreo cincizeci de kilometri după spusele lui Darhin. De acolo urma un drum destul de bun, pe un sol argilos, lung de aproape două sute cincizeci de kilometri, până la culmile muntoase Noin-Bogdo. Dincolo de munții aceștia începea spre apus o fâșie de nisipuri amenințătoare, lată nu mai puțin de patruzeci de kilometri, pe direcția nord-sud, deșertul Dolon-Hali-Gobi, iar după ea, tocmai până la frontiera Chinei se întindeau nisipurile pustiului Gobi-Djungar. Din câte aflase el, Darhin, nisipurile acestea erau cu desăvârșire aride și nelocuite, bucurându-se la mongoli de un renume blestemat, un loc în care este foarte primejdios să te aventurezi. Un renume deopotrivă de rău îl avea partea apuseană a deșertului Dolon-Hali-Gobi. M-am străduit să conving pe bătrân că, ținând seama de viteza mașinii noastre, că doar o știa din drumurile parcurse până aici — nisipurile aride nu ne pot fi primejdioase. Și apoi nici n-aveam de gând să zăbovim prea mult prin acele locuri. „N-am să arunc decât o singură privire asupra stelelor — și ne-ntoarcem.” Darhin clătină tăcut din cap și nu mai spuse nimic. Totuși n-a refuzat să plece cu noi mai departe.
Noaptea se scurse în liniște. M-am trezit anevoie și fără chef a doua zi în faptul zorilor, zgâlțâit de Darhin. Motorul pornise să duduie răsunător, răscolind tăcerea sfârșitului de noapte și trezind păsările încă adormite ale lacului. Răcoarea proaspătă a zorilor mă înfrigurase, dar în mașină m-am încălzit repede și am lăsat jos geamul. Mașina mergea repede și se legăna puternic. Peisajul nu avea nimic atrăgător, așa că în curând am început să moțăi. Poți dormi destul de comod într-o cabină de camion, dacă-ți sprijini capul în palmă și-ți scoți cotul pe fereastră. Mă trezeam numai la hopuri, aruncam o privire la busolă și adormeam din nou. Până la urmă m-am săturat de somn. Grișa opri mașina și-mi aprinsei o țigară, alungând astfel ultimele rămășițe de somn. Ne aflam chiar la poalele munților. Soarele dogorea puternic. Anvelopele erau atât de încinse, încât nici nu putea atinge suprafața vălurată a cauciucului negru. Toată lumea coborî din mașină să-și mai dezmorțească mădularele. Ca de obicei, Grișa își cerceta „mașinuța”, cum spunea el, sau pe „Mașa” lui, cum îi mai plăcea s-o alinte pe încercata noastră camionetă de o tonă și jumătate. Darhin nu-și lua ochii de la coastele roșietice și abrupte ale muntelui, terminate la poale cu lungi cozi de grohotiș. Razele soarelui cădeau paralel cu linia munților, așa că fiecare râpă cafenie sau roșie aprins și fiecare vărugă săpată de ape era plină de umbre vinete întunecate, închipuind toate laolaltă cele mai fantastice desene.
Mă minunam și eu de coloritul acela straniu și abia atunci m-am dumerit de unde se trage îmbinarea de roșu și albastru, întâlnită atât de des la covoarele mongole. Darhin întinse mâna spre apus și ne arătă pe unde vom trece munții: departe, spre dreapta noastră, se zărea o vale largă, care tăia lanțul de-a curmezișul. Și de îndată ce ne-am reluat locurile, Grișa se grăbi să întoarcă mașina cu botul în direcția văii. Soarele încingea tot mai tare capota și cabina camionului, puterea motorului supraîncălzit scădea mereu; până și pantele dulci trebuiau urcate acum cu viteza întâia. Uruitul aproape neîntrerupt al motorului înnebunea pe bietul șofer și nu o dată i-am surprins privirea plină de reproș ațintită asupra mea. Eu însă mă prefăceam că nu-l înțeleg. Speram în sinea mea să găsim în curând niscai apă ca să nu consumăm rezerva de apă minunată luată din lac. Speranțele mele n-au fost zadarnice; jos, în stânga noastră, licări malul abrupt al unei trecători adânci, cu iarbă pe fund. Era trecătoarea pe unde urma să ne strecurăm mai departe. Peste câteva minute de coborâre, zâmbind mulțumit, Grișa opri mașina pe iarba proaspătă. Natura locului îmi spunea că undeva pe aproape, pe sub stâncile de aici, trebuie să fie un izvor. Zidurile abrupte ale trecătorii ne dăruiau o umbră binefăcătoare. Mantia ei albăstrie ne adăposti de furia necruțătoare a soarelui, acest împărat al pustiului. Întinși la poalele stâncilor ne îndeletnicirăm curând cu sorbitul ceaiului.
De îndată ce zăduful începu să „cedeze”, am adormit cu toții pentru a prinde noi puteri; era preferabil să călătorim noaptea. Am dormit multă vreme, și când am deschis ochii, am fost surprinși de exclamația zgomotoasă a șoferului:
— Repede, Mihail Ilici! Uitați-vă-ncoace!
Grozav ne-am temut că n-o să vă deșteptați curând și n-o să mai vedeți… Eu m-am trezit năuc, ba m-am și speriat puțin — nu-nțelegeam nimic. Ziceai că totul arde în jur.
Și-ntr-adevăr, peisajul care ne înconjura părea un vis de necrezut. Crestele roșii ale stâncilor abrupte din dreapta și stânga noastră ardeau în lumina soarelui de la scăpătat, cuprinse parcă de vâlvătaia unui foc adevărat. La poalele munților și în fundul trecătorii, umbrele adânci, sinilii se așterneau tot mai lungi, ascunzând neregularitățile solului și imprimând locurilor o atmosferă de adâncă tristețe. Iar sus, deasupra acestei întunecimi, se înălța un zid neîntrerupt de flăcări purpurii, în care formele stranii ale stâncilor roase de vânt iscau contururi vineții. Se iscau dintre flăcări turnulețe, terase, bolți și coloane purpurii. Un întreg oraș fantastic de vâlvătăi. Chiar în fața noastră, departe, tocmai în fundul defileului se întâlneau două ziduri: unul în stânga, roșu ca focul, și celălalt, din dreapta, negru-vinețiu. Priveliștea era atât de uimitoare, încât fără voia noastră încremeniserăm cu toții într-o tăcere adâncă.