Am cărat trupurile băieților și le-am urcat în camion, nefiind în stare să le lăsăm acolo în mijlocul înspăimântătoarelor nisipuri liliachii. Sau, mai știi, poate că în fundul sufletului meu trăia nădejdea vană că ei nu muriseră cu adevărat și că, buimăciți de o forță necunoscută nouă, își vor mai reveni fără veste la viață. Dar nici Darhin și nici eu n-am schimbat o vorbă.
Ochii bătrânului mongol mă urmăriră îngrijorați până când așezându-mă în locul lui Grișa am pornit motorul. Punând mașina în mișcare, mi-am mai aruncat pentru ultima oară privirea asupra locului aceluia, prin nimic deosebit de restul pustiului și totuși un loc în care pierdusem jumătate din detașamentul încredințat mie. Cât de bine și de voios mă simțisem abia cu o oră în urmă și cât de singuratic mă aflam acum! Mașina porni. Uruitul trist al pinioanelor vitezei întâia mi se păru de neîndurat. Darhin ședea în cabină, alături de mine, și se uita atent să vadă cum mă descurc cu comenzile, apoi asigurându-se că mă pricep, își mai veni în fire.
În seara aceea, n-am putut ajunge decât până la locul popasului din noaptea precedentă. Aici, în preajma punctului astronomic, la poalele movilei de piatră, am îngropat pe tovarășii noștri de drum. Descompunerea le și atinsese trupurile și ucisese în noi speranța oricărei posibilități de „înviere”.
Nici astăzi, după atâta vreme, nu-mi pot aminti fără tulburare de noaptea aceea tăcută în vârful munților posaci. De cum a mijit de ziuă, am pornit să străbatem cât se putea de repede podișul semănat cu pietriș negru. Cu cât ne depărtam de înfiorătorul Djungar-Gobi, cu atât mă simțeam mai liniștit. Traversarea pustiului Dolon-Hali-Gobi, o muncă deosebit de grea pentru un șofer fără experiență cum eram eu, îmi răpi toată atenția, distrăgându-mă oarecum de la gândurile amare și de la pierderea suferită.
La popasul următor, printre stâncile de foc, am mulțumit cu căldură bătrânului mongol. Darhin fu tulburat de recunoștința mea și-mi spuse cu un surâs:
— Eu strigat „moarte”, dar tu tot alergi înainte. Atunci eu oprit pe tine: moare șef, moare toți. Dar tu pe mine aproape împușcat…
— Fugeam să scap băieții, nu mă gândeam la mine.
N-am putut afla nicio explicație a celor întâmplate, nici de la Darhin și nici de la toți ceilalți cunoscători ai Mongoliei. Tot ce-am aflat se reduce la aceea că în cele mai vechi legende mongole se povestește despre o vietate numită „Olhoi-horhoi”, care trăiește în fundul celor mai pustii și neînsuflețite deșerturi. Numele acesta, repetat de urletele lui Darhin, îmi răsunase mie a vaiet: „O-oi-o-oi”. Olhoi-horhoi n-a fost cercetat de niciun învățat, pe de o parte pentru că trăiește în nisipurile acelea aride aproape inaccesibile, iar pe de altă parte, din pricina groazei pe care o inspiră jivina mongolilor. Groaza asta, după cum am avut prilejul să mă conving eu însumi, este pe deplin întemeiată. Olhoi-horhoi omoară fulgerător și de la distanță. Care este forța tainică a acestei vietăți, nu sunt în măsură să apreciez. Poate că este o descărcare electrică de o intensitate uriașă. Sau poate o otravă ucigătoare, pe care jivina o împrăștie în jur… Nu știu…
Sunt sigur însă că știința își va spune cuvântul despre ființa asta îngrozitoare, când alți cercetători, mai norocoși decât mine, vor reuși s-o întâlnească din nou.
SFÂRȘIT