„Radiu”? îmi fulgeră prin minte o bănuială încă neformulată și ca într-un vârtej porniră să-mi revină în minte descărcările electrice, inscripțiile luminiscente, smalțul de culoare verde-portocalie. Am sărit în sus plin de nerăbdare, dar mă stăpânii îndată și-mi scosei grăbit țigările.
— Ce-ai pățit, parcă te-ar fi înțepat ceva, Ivan Timofeevici, mă întrebă cu mirare profesorul. Dar e timpul să ne culcăm. Mâine ne apucăm mai devreme de treabă și cu siguranță că vom dezgropa ieșirea din subterană. Voi faceți cum doriți, dar Viacek și cu mine ne culcăm.
Am rămas singur cu Tania. Fumam agitat, așteptând până va adormi profesorul, ca să ne înarmăm cu niște lumânări și să pornim în noapte la cercetarea tainelor observatorului Nur-i-Deșt.
În sfârșit, Tania făcu rost de două lumânări, iar eu scosei din grămada de instrumente o rangă grea de fier.
— Asta la ce-ți trebuie? se miră fata.
— Prinde bine. Poate o să dăm de vreun bolovan care trebuie dat la o parte, sau vreo lespede care trebuie întoarsă…
Jos, în subteranele de piatră, domnea un întuneric de nepătruns. Înaintam pe dibuite pe drumul cunoscut, fără a aprinde lumina. Curând cotirăm spre dreapta, către crăpătura care servea de intrare la lăcașul scării. Deodată Tania scoase un țipăt: pe placa cea mare, cercetată de noi în ajun, strălucea, e drept slab, dar foarte lămurit o împletitură de litere cufice. O inscripție la fel de luminiscentă, aurie, se deslușea pe frontispiciul arcadei scării….
— Înțeleg, ziua e prea puțină lumină aici, gândii eu cu glas tare.
— Ei și ce? mă întrebă, nerăbdătoare, Tania.
— Nu mă întreba nimic… până nu rezolv problema. Să mergem sus, spre cvadrant. Probabil că vom mai întâlni și alte fragmente de inscripții luminiscente… Stop! Dă-mi lumânarea. Ia să ne uităm ce-i pe aici.
Mi-am adus aminte de licărirea stranie pe care o văzusem în prima zi în interiorul soclului, pe care se înălța turnul astronomic și mă hotărâi să încerc să pătrund în soclu. Începui să întorc cu băgare de seamă, ajutându-mă de ranga adusă, o piatră bine înțepenită de deasupra crăpăturii înguste de ventilație. Cedând încercărilor mele perseverente, piatra se clinti din loc. Apăsai ranga mai tare și trăgând piatra spre mine o desprinsei din zid. Cu a doua piatră lucrurile au mers mai ușor. Se formă o deschizătură ceva mai mare, atât cât să bagi înlăuntru capul și mâna cu lumânarea aprinsă.
Flacăra lumânării lumină slab interiorul rotund și strâmt al turnului, care se înălța sus în întuneric. În partea stângă, cam în dreptul găurii făcute de mine în zid, pe un soclu rotund de piatră, neted cioplită, se găsea un vas mare, cu gura largă, acoperit cu un email fin, care sclipea slab sub stratul gros de praf.
— Amfora, Tania, amfora! am exclamat eu și i-am făcut loc fetei în dreptul spărturii din zid.
— Nu e chip de intrat. Cum o scoatem? întrebă ea, reținându-și anevoie bucuria.
— Numaidecât! Stai să vezi!
Plin de însuflețire, dădui repede la o parte încă două pietre. Dar cum pătrunsei înăuntru, mă dădui grăbit înapoi: spre dreapta și în spatele soclului de piatră pe care stătea vaza, se căsca în adânc întunericul puțului. În peretele rotund erau săpate niște trepte înguste, care urcau în spirală până la o ieșitură a turnulețului superior. Dădui fetei amfora prin spărtură și-i spusei:
— Așteaptă-mă, Tania. Vreau să cobor.
— Nu, nu te las singur, viu și eu. Cine știe ce-i acolo… Tania se întrerupse tulburată. Privirile noastre se întâlniră… și eu… Într-un cuvânt, am coborât, sprijinindu-mă cu mâinile de pereții puțului, coboram puțin, apoi o ajutam și pe Tania să vie după mine.
Puțul nu era adânc. De fapt, nici nu era puț, ci mai curând o intrare înclinată, săpată pieziș în stâncă. Eram îmbrăcați ușor și ne cuprinse frigul. Aerul însă nu era rece, stătut, de subterană, ci un aer proaspăt, curat, asemenea aerului de munte, bogat în ozon. La câțiva metri adâncime, intrarea se lărgea, transformându-se într-o peșteră mare, neregulată, cu pereții brăzdați în toate direcțiile de șanțuri înguste. Acum știam ce trebuie căutat; pe alocuri prin crăpăturile șisturilor de cuarț, pe fundul șanțurilor săpate în piatră rămăseseră dâre de ocru, de culoare portocalie și galbenă ca lămâia.
— Iată și cariera de coloranți, Tania. Numai că vopselele nu-s de cele obișnuite.
Ne-am urcat înapoi. Fără a lua în seamă protestele Taniei, am săvârșit sacrilegiul cel mare și, fără să mai aștept ziua următoare, am ridicat amfora de la locul ei. Ținând vasul strâns la piept, pășeam cu grijă, de teamă să nu fac vreun pas greșit. Am lăsat prețioasa noastră descoperire lângă porticul de la intrare și am ocolit încet întregul edificiu. Avusesem dreptate: am mai descoperit și în alte câteva locuri inscripții luminiscente.
Semne luminoase erau și pe arcul cvadrantului.
Apoi ne-am luat amfora, am coborât spre malul râului, unde am poposit și am scos cu grijă capacul vasului. Înăuntru nu era nimic decât praf. Am spălat vasul pe dinafară, l-am adus fără zgomot în cort, și l-am așezat la căpătâiul profesorului, bucurându-ne dinainte de uimirea și emoția pe care o va avea dimineața.
— Ei, și acum povestește-mi, îmi șopti Tania la ureche. Tot nu voi putea să dorm până nu aflu totul.
Am ieșit iarăși din cort, și ne-am așezat pe malul râului, care murmura melodios, mânându-și grăbit apele spre stepa întunecată.
— E foarte simplu, Tania: pe aici se găsesc zăcăminte de minereu de uraniu, și deci și de radiu. Aceste pete galbene nu sunt altceva decât ocru de uraniu. Se folosește în ceramică pentru realizarea unui smalț foarte trainic, cu culori clare și aprinse: portocaliu, verde-gălbui, măsliniu. Minereul de uraniu se găsește în golurile și crăpăturile cuarțitelor și a fost exploatat încă din vechime, iar radiumul pesemne că există aici numai în cantități infime, în masa silicioasă a cuarțitelor de culoare deschisă. Și, după părerea mea, întreg dealul pe care e situat observatorul este alcătuit din asemenea cuarțite care răspândesc emanații de radium[9].
Cuarțitele sunt, probabil, ușor radioactive. Sărurile de radiu, amestecate cu alte minerale, dau culori deosebit de trainice și luminiscente. În zilele noastre, în special în timpul războiului, asemenea compoziții luminiscente sunt larg folosite. După cum vezi, astronomii din vechime cunoșteau și ei acest secret și poate că însăși denumirea „Nur-i-Deșt” — „Lumina deșertului”, e și ea legată de fenomenele ciudate din observator.
Radiumul continuă să rămână un element încă nu îndeajuns de studiat. Știm că ionizează aerul, că acumulează electricitate și ozon, că distruge microbii, că face otrăvurile inofensive. Acum înțeleg în ce constă secretul acestei acțiuni binefăcătoare, pe care o au aceste locuri asupra oamenilor: masa uriașă a cuarțitelor radioactive, aflată la suprafață și neacoperită de alte roci, dă naștere unui câmp întins de slabe emanații radioactive, emanații de intensitatea cea mai prielnică și mai binefăcătoare pentru organismul omenesc. Amintește-ți ce spunea profesorul despre serdolic. Iar astăzi, din pricina nemișcării totale a văzduhului, a avut loc o concentrare de asemenea emanații mult mai mare ca de obicei. Și noi doi am observat aceasta imediat în timpul nopții. Ce descoperire neașteptată și interesantă, nu-i așa? Și terminând de vorbit mi-am lăsat mâna pe mâinile fetei.
9
Emanație de radium — radiumul descompunându-se trece în diferite varietăți de radium, care se deosebesc prin calitățile lor fizico-chimice. Emanația de radium, una din aceste varietăți, este un corp gazos. (nota red. ruse)