— Da, foarte interesant… spuse Tania oarecum schimbată și se ridică repede de la locul ei. Dar trebuie să mergem la culcare, e târziu.
Nedumerit de răceala subită a Taniei, am mai rămas o vreme pe malul râului. Toate gândurile mele se roteau neîncetat în jurul neașteptatei descoperiri. Găseam mereu noi elemente și dovezi care confirmau ipoteza mea. Am stat așa multă vreme chibzuind în întuneric, până când m-am încurcat definitiv în sihla chimiei și m-am hotărât să mă culc.
Dimineața am fost trezit de strigătele voioase ale profesorului, care ne chema pe toți să ne arate minunea. Amfora fusese scoasă afară din cort, la lumină. Izvoadele sclipitoare de email, colorate într-un verde-negru catifelat, șerpuiau printre dungile portocalii, cafenii și măslinii, care încingeau vasul ca niște brâie luminoase. Asemenea nuanțe minunate de email putuseră fi obținute numai cu ajutorul compușilor uraniului. Iată dar o nouă confirmare a descoperirii mele nocturne strălucind în lumina orbitoare a zilei!
Am împărtășit profesorului toate presupunerile și concluziile mele. Să fi văzut bucuria care l-a cuprins pe savantul nostru! În încheiere, am adăugat că este foarte probabil ca emanațiile de radium să determine o și mai mare transparență, o și mai bună vizibilitate a aerului de deasupra observatorului astronomic.
— Ei cu asta să știi că ai cam sărit peste cal, mă opri profesorul. Dar în ceea ce privește starea noastră fiziologică sunt întru totul de acord cu dumneata. Locul acesta este nu numai un meleag al luminii, ci și al bucuriei… De ce dară o fi atât de posomorâtă astăzi Tania noastră? Ce-o fi pățit?
— Ba defel, Matvei Andreevici, n-am nimic…
După ce-am mai cercetat o dată amfora, ne-am întors la lucrările de descongestionare a scării subterane. Către seară am reușit să deblocăm o deschidere, nu prea mare, în zidul subteranei, prin care ne-am strecurat apoi, unul câte unul, înăuntru. Subterana era împărțită în câteva încăperi. Nu știu bine ce observații a cules de acolo arheologul, pentru mine însă subterana s-a dovedit la fel de goală ca și celelalte.
Vântul înserării gonea prin stepă, valuri de pulbere trandafirie se învolburau peste covorul de oțel al tufelor de pelin. În frunte mergeau profesorul și Viacek. Tania rămăsese puțin în urma lor, gânditoare, încetinind pasul. M-am apropiat de ea și i-am luat mâna:
— Ce-i cu dumneata, Tania? Ești de obicei atât de veselă, de vioaie și dintr-odată… Mi se pare că încă de ieri te-ai schimbat, de ieri de când am făcut descoperirea cu emanațiile. Fata mă privi insistent în ochi și spuse:
— Nu știu dacă ai să înțelegi sau nu, eu totuși am să-ți mărturisesc… Nur-i-Deșt este într-adevăr un meleag al bucuriei. Eu socoteam că bucuria aceasta își are izvorul în mine, că eu o generez, că sunt puternică, liberă, veselă. Apoi apari dumneata… aici fata tăcu o clipă, — posomorât, retras, veșnic îngândurat, ars de pălălaia războiului. Și alături de mine devii și dumneata mai senin, mai fericit… Apoi, fără veste, se constată că totul se datorește acestui radium, și numai lui… înseamnă deci că dacă n-ar fi fost radiumul, — vocea Taniei coborî până la șoaptă, — n-ar fi existat nici minunata vrajă a zilelor petrecute în preajma străvechiului observator…
Și Tania își smulse mâna dintr-a mea, îmi întoarse spatele și coborî în goană colina pe care ne aflam. Am pornit încet în urma ei. Apoi m-am oprit și mi-am întors privirea spre ruinele Nur-i-Deșt-ului.
„Lumina deșertului”, da, Nur-i-Deșt a fost fără îndoială o lumină și pentru deșertul din sufletul meu. Și lumina aceasta nu se va stinge niciodată. Bucuria zilelor petrecute acolo va dăinui veșnic în sufletul meu.
…Și iată-ne din nou, ca de atâtea alte ori, în preajma focului de tabără, gata să se stingă din fața corturilor. Tania e alături de mine. Lângă noi sclipește aureola vie a străvechii amfore, aureolă de mult adormitelor, dar nicicând apuselor speranțe omenești.
— Tania, draga mea, — încep eu, — aici, aici lângă tine a renăscut inima mea, pentru tine a înflorit ea din nou. Cine știe, poate că succesele viitoare ale științei vor lămuri și mai bine acțiunea elementelor radioactive asupra noastră, a oamenilor. Și cine poate afirma că nu mai sunt încă alte multe emanații care ne înrâuresc… poate chiar razele cosmice. Iată acolo — mă ridic eu întinzând mâna spre cerul înstelat — poate că și de acolo ne vin șuvoi undele cine știe căror tainice energii, energii ce izvorăsc din adâncul necunoscut al spațiilor… Frânturi ale depărtatelor lumi astrale…
Tania sări în picioare și se apropie de mine într-un elan de duioșie. În ochii ei limpezi se reflectă lumina cenușie a stelelor.
În tăriile cerului, sus de tot, deasupra noastră, despicând norii luminoși ai Căii Laptelui, strălucea Lebăda cea cu aripile larg desfăcute și cu gâtul lung, întins înainte în veșnicu-i zbor către vremile ce vor să vină.
LACUL DUHURILOR DE MUNTE
Acum câțiva ani, am străbătut cu o expediție de cercetări o parte din Altaiul Central și piscul Listveaga, de pe malul stâng al cursului superior al râului Katun. Ținta cercetărilor mele era aurul. Cu toate că n-am găsit însemnate zăcăminte de aur, în schimb am rămas entuziasmat de natura minunată a Altaiului.
Locurile pe unde am lucrat nu aveau nimic deosebit. Listveaga este un pisc relativ scund, nu afli acolo nici zăpezi veșnice, nu vei vedea deci nici sclipirile ghețarilor, nici lacuri de munte, nici piscuri amețitoare, într-un cuvânt, nimic din nenumăratele frumuseți ale înălțimilor, care te uimesc și te subjugă în regiunile cu munți mai înalți. Dar frumusețea aspră și atrăgătoare a masivelor pleșuve, care-și înalță spinările stâncoase deasupra pădurilor din taigaua stufoasă, dealurile care se îngrămădesc la poalele acestor vârfuri golașe, asemenea valurilor mării, m-au răsplătit din plin pentru existența destul de plicticoasă din văile largi și mlăștinoase ale râurilor, unde se desfășurau lucrările mele.
Îmi place natura nordică cu liniștea ei posomorâtă, cu uniformitatea coloritului ei sărăcăcios, o iubesc, pesemne, pentru singurătatea și sălbăticia ei primitivă și n-aș da-o pe toată strălucirea pitorească a sudului, care îți pătrunde stăruitor în suflet.
În clipele când mă cuprinde dorul de spațiile largi, de nemărginirea firii, lucru care se întâmplă adesea oricărui explorator sătul de viața zgomotoasă a marilor orașe, revăd cu ochii minții stâncile cenușii, marea plumburie, uriașele păduri de foioase cu coroana rotundă sau sihla posacă a codrilor jilavi de brad…
Ce mai încolo-încoace, eram foarte mulțumit de peisajul uniform care mă înconjura, și-mi îndeplineam cu plăcere sarcina. Pe lângă altele, mai aveam de îndeplinit încă o însărcinare: să cercetez un ținut de pe cursul mijlociu al Katunului, unde se găsește un azbest de foarte bună calitate. Zăcămintele se aflau în apropierea unui sat mare, anume Cemal. Drumul cel mai scurt spre acele locuri trecea prin preajma celei mai înalte culmi din Altai, culmea Katun, de-a lungul văilor Katunului superior. După ce voi fi ajuns la satul Uimon, urma să trec peste piscurile Tereztinskului — o altă culme înaltă — și traversând cursul Ondugaiului să ajung iarăși în calea Katunului. Cu toate că eram nevoit să mă grăbesc și să străbat zilnic etape foarte lungi, abia cu prilejul acestui drum am fost cu adevărat fermecat de natura Altaiului.
Îmi mai aduc perfect de bine aminte și astăzi cum am coborât cu mica noastră caravană spre valea Katunului, după un drum lung prin „urman”, cum se spune pe aici codrului des de cedri, zade și brazi argintii. În locurile acelea, terenul mlăștinos ne-a făcut să întârziem foarte mult: caii se cufundau până la burtă în mocirla noroioasă, ascunsă privirilor noastre de un strat vegetal. Fiecare palmă de loc trebuia cucerită cu prețul unor mari eforturi. Totuși n-am vrut să opresc caravana pentru popasul de noapte, hotărând să trec în aceeași seară pe malul drept al Katunului.