Curând, dincolo de piscuri, răsări luna, așa că nu ne-a fost prea greu să ne continuăm drumul. Șopotul uniform al râului iute întâmpină prietenos sosirea noastră pe malurile sale. În lumina lunii Katunul părea foarte larg. Când însă călăuza noastră intră cu calul său sur în valurile plumburii și clocotitoare, toți ceilalți cai îl urmară și apa se dovedi a nu fi mai sus de genunchi. Am trecut lesne pe malul celălalt. După ce am depășit prundișul semănat cu mari bolovani de râu, am nimerit iarăși în mlaștină sau în Karagainik — cum îi spun siberienii. Brazi subțiri se înălțau ici colo, pe velința moale a mușchiului, iar pe mușuroaiele înalte, risipite în tot locul, se legănau în vânt și foșneau uscate desișurile de rogoz. Să poposim aici ar fi însemnat ca toată noaptea caii să „citească ziarul”, adică să rămână nemâncați. Iată de ce am hotărât să mergem mai departe.
Panta pe care ne angajasem, ne îngăduia să sperăm că vom da de un teren uscat. Poteca se înfunda în bezna întunecoasă a unei păduri de brad, iar copitele cailor se cufundau în covorul moale de mușchi. Am mers așa vreo oră și jumătate, până când pădurea începu să se rărească; printre brazi se iviră cedrii și pinii argintii, mușchiul dispăru treptat, dar urcușul nu se sfârșea, ba dimpotrivă devenea tot mai abrupt. Oricât încercam să ne îmbărbătăm, greutățile de peste zi nu trecuseră fără urme, așa că cele două ore de urcuș ni s-au părut din cale-afară de grele. Iată de ce ne bucurarăm cu toții când potcoavele cailor sunară pe piatră, iscând scântei, și în fața ochilor noștri apăru culmea aproape netedă a dealului. Era aici și iarbă pentru caii noștri, și loc uscat prielnic pentru instalarea corturilor.
Într-o clipă, caii fură despovărați și corturile ridicate la poalele unor cedri uriași. Iar după obișnuita solemnitate a golirii unei găleți întregi de ceai fierbinte și a fumării pipelor, ne-am cufundat cu toții într-un somn adânc.
M-a trezit lumina strălucitoare a zorilor și peste câteva clipe eram afară din cort. Un vânt proaspăt legăna ușor ramurile negre-verzi ale cedrilor, care se înălțau chiar în fața intrării în cort. În stânga mea, între trunchiurile a doi arbori, se deschidea un luminiș larg. Prin fereastra aceasta se conturau ca într-o ramă neagră siluetele ușoare a patru vârfuri muntoase, albe și ascuțite, profilate pe lumina trandafirie și clară a zorilor. Văzduhul era uimitor de străveziu. Pe coastele abrupte ale celor patru vârfuri golașe de munte unduiau toate nuanțele posibile ale unui roșu palid și luminos. Ceva mai jos, pe suprafața bulbucată a unui ghețar albastru deschis, se așterneau imense fâșii oblice de umbre, de un albastru mai închis. Temelia aceasta vineție sublinia mai mult parcă ușurătatea aproape aeriană a masivelor muntoase, care păreau să răspândească o lumină proprie și făcea ca intrândurile de cer cuprinse între piscuri să pară o mare de aur curat.
S-au scurs câteva minute. Soarele se înălța mai sus, aurul cerului căpăta reflexe purpurii, tonurile trandafirii lunecară de pe piscuri făcând loc unui albastru limpede, iar ghețarul sclipi într-un nou veșmânt argintiu. Curând, cărăușii începură să adune caii de povară, să strângă corturile, glasurile lor răsunau voioase, eu însă continuam să mă minunez în fața biruinței dobândită de această vrajă luminoasă. După orizontul limitat al potecilor din taiga, după asprimea sălbatică a tundrelor pustii, descopeream această lume nouă, o lume de iradieri străvezii, de jocuri schimbătoare și diafane iscate de lumina soarelui.
După cum vedeți, prima mea iubire, dragostea pentru piscurile golașe ale Altaiului, izbucnise puternic și fără veste. Această dragoste a mea nu avea să-mi aducă în viitor nicio dezamăgire ci, dimpotrivă, îmi dăruia mereu noi și noi impresii.
N-am să mă apuc acum să descriu senzațiile ce m-au cuprins la vederea transparenței nemaipomenite a apelor, când albăstrii, când verzi ca smaraldul, ale lacurilor de munte și a strălucirii orbitoare a ghețarilor albaștri. Aș vrea doar să vă împărtășesc că aspectul acestor munți de zăpadă m-a făcut să înțeleg mai profund noțiunea de: „frumusețe a naturii”. Succesiunea aproape melodioasă, aș spune, a tuturor acestor lumini, umbre și culori împrumuta lumii o armonie cerească. Iar eu, o ființă cât se poate de pământeană, înrâurit de lumina munților, am fost adus într-o stare de sensibilitate cu totul deosebită. Și fără îndoială că descoperirea despre care am de gând să vă povestesc se datorează în bună măsură tocmai acestei înalte sensibilități.
Trecând peste porțiunea muntoasă a itinerariului, am coborât din nou în valea Katunului și am înaintat în stepa Uimonă, o depresiune netedă, unde am găsit un nutreț minunat pentru cai. Apoi am trecut și de piscurile Tereketinsk, care nu mi-au oferit nimic interesant din punct de vedere geologic. Ajunși la Ondugai, am trimis pe ajutorul meu mai departe, să ducă la Biisk colecțiile și echipamentul expediției noastre. Cercetarea zăcămintelor de azbest de la Cemal o puteam face mai superficiaclass="underline" însoțit numai de o călăuză, călări amândoi pe cai odihniți, am ajuns curând până la malul Katunului și am poposit în cătunul Kaiancea.
Ceaiul îndulcit cu miere parfumată pe care ni l-au oferit gazdele era foarte bun și am zăbovit multă vreme așezați în jurul mesei de scândură nevopsită din grădină. Călăuza mea, un oirot tăcut și cam posac, își pufăia liniștit pipa ferecată în aramă. Eu însă puneam gazdei tot felul de întrebări despre particularitățile drumului ce aveam de străbătut până la Cemal. Gazda, un tânăr învățător, cu chipul luminos și ars de soare, îmi răspundea bucuros la toate întrebările.
— Da, și mai e ceva, tovarășe inginer, îmi răspunse el. În apropiere de Cemal ai să dai de un sătuc. Acolo locuiește vestitul nostru pictor, Ciorosov — desigur c-ai auzit de el. Nu-i vorbă, bătrânul e cam ursuz, dar dacă ai să-i placi, o să-ți arate el tot ce merită să fie văzut. Și are o mulțime de tablouri frumoase.
Mi-am amintit de tablourile lui Ciorosov, văzute la Tomsk și la Biisk. Îmi plăcuseră mai cu seamă două dintre ele: „Coroana Katunului” și „Han-Altai”. N-ar fi fost rău să desăvârșesc cunoștința făcută cu Altaiul, vizitând pe Ciorosov în chiar atelierul lui, admirându-i operele, ba poate chiar îmbogățindu-mă cu vreun desen frumos.
A doua zi, cam către prânz, am pornit în valea largă, despre care mi se vorbise. Pe coastă, la umbra unor zade, se înălțau câteva case noi de lemn, încheiate din trunchiuri gălbui, sclipind în soare. Totul corespundea întocmai descrierii tânărului învățător din satul vecin și fără nicio ezitare mi-am îndreptat calul spre casa pictorului Ciorosov.
Mă așteptam să găsesc aici un moșneag morocănos. Iată de ce am fost foarte uimit când în pridvor m-a întâmpinat un bărbat sprinten, uscățiv, cu fața rasă și mișcări agere, precise. Dar cercetându-i mai atent chipul ușor măsliniu, cu trăsături mongole, am băgat de seamă că părul tuns scurt, ca o perie, și mustața aspră îi sunt semănate din belșug cu fire cărunte. Crețuri adânci îi brăzdau obrajii supți, subliniind pomeții proeminenți și fruntea înaltă și bombată. Pictorul m-a primit cu amabilitate, dar n-aș putea spune că era prea bucuros de vizita mea. L-am urmat în casă, oarecum stânjenit.