— Hai, linişteşte-te! încercă Louis să-l calmeze. Ieşi de acolo!
Începu să-şi plimbe degetele pe spatele gâturilor Păpuşarului, singurele porţiuni rămase la exterior. Celălalt tremura. Pielea îi era moale, aidoma celei de antilopă, şi aproape plăcută la atingere.
— Hai, ieşi de acolo, Nessus! Nimeni şi nimic n-o să se atingă de tine aici. Eu îmi protejez oaspeţii.
Păpuşarul răspunse cu un vaiet care răsună în surdină.
— Am fost nebun. Nebun! Chiar am insultat patru Kzini?
— Hai, ieşi de acolo! Aici eşti în siguranţă. Aşa e mai bine…
Un cap turtit apăru de sub ascunzişul călduţ.
— … Vezi? Nu-i nimic de care să-ţi fie frică.
— Patru Kzini? Nu trei?
— Am greşit eu. Am numărat greşit. Erau trei.
— lartă-mă, Louis, zise Păpuşarul ridicându-şi capul până la nivelul ochiului, faza mea maniacă s-a sfârşit! Mă aflu în faza depresivă a ciclului meu biologic.
— Şi nu poţi face nimic împotriva acestei stări? întrebă celălalt, neliniştit de perspectiva ca o asemenea situaţie să se repete tocmai într-un moment crucial.
— Pot să aştept să se termine. Pot să mă protejez până la limita maximă posibilă. Pot să încerc să mă controlez, astfel încât să nu-mi fie afectată judecata.
— Sărmane Nessus! Eşti sigur că n-ai aflat nimic nou?
— Nu este suficient ceea ce ştii pentru ca orice minte sănătoasă să se îngrozească? Păpuşarul se ridică, oarecum şovăitor, şi continuă: De ce am întâlnit-o pe Teela Brown? Am crezut că a plecat.
— Am rugat-o să rămână cu mine până-l vom găsi pe cel de-al patrulea coechipier.
— De ce?
Louis se întrebase şi el care-i fuseseră motivele.
Avea prea puţină legătură cu Paula Cerenkov. Louis se schimbase mult prea mult faţă de acea perioadă a vieţii sale; în plus, nu era genul de bărbat care să transpună o femeie în tiparul alteia.
Dormitoarele fuseseră proiectate pentru două persoane, nu pentru una singură. Dar mai fuseseră şi alte fete la petrecere… fireşte, nu chiar atât de drăguţe precum Teela. Oare mai era posibil ca bătrânul şi înţeleptul Louis Wu să fie îmbrobodit doar de un chip frumos? Dar în acei ochi placizi şi argintii se mai afla şi altceva în afară de frumuseţe. Ceva mult mai complex.
— Din motive de empatie, îi răspunse Louis Păpuşarului.
Îşi dădu seama că se adresa unui extraterestru, care n-avea cum să înţeleagă asemenea subtilităţi. Observă, de asemenea, că celălalt tremura şi adăugă:
— Hai să mergem în biroul meu! Se află sub dealul ăla. Nu trebuie să te temi de meteoriţi.
După plecarea lui Nessus, Louis porni în căutarea Teelei. O găsi în bibliotecă, în faţa unui terminal, defilând paginile afişate cu o viteză mult prea mare chiar şi pentru un maestru al citirii rapide.
— Salut, îl întâmpină ea întorcând capul. Ce mai face prietenul nostru bicefal?
— E mort de frică. Iar eu sunt terminat. Am făcut pe psihiatrul pentru un Păpuşar Pierson.
Teela zâmbi.
— Vorbeşte-mi despre viaţa lui sexuală!
— Tot ce ştiu este că nu i se permite să se înmulţească. A dezvoltat o obsesie din cauza asta. Se poate presupune că există o lege care-i interzice acest lucru. În afară de amănuntele astea, a evitat complet subiectul. Îmi pare rău că n-am posibilitatea de a-ţi oferi mai multe date…
— Şi atunci, despre ce aţi vorbit atâta?
Louis dădu evaziv din mână.
— Despre trei sute de ani de traume… Atât a trăit Nessus în spaţiul locuit de oameni. Cu greu îşi mai aduce aminte de planeta natală. Am impresia că este îngrozit din cauza celor trei sute de ani.
Louis se trânti într-un fotoliu-masor. Tensiunea la care-l supusese procesul de empatie cu un extraterestru îi sleise mintea şi-i epuizase imaginaţia.
— Şi tu? Ce citeşti?
— Despre explozia Nucleului, arătă Teela spre ecran.
Pe acesta se puteau observa grupuri aglomerate de stele. Din cauza lor, nu se mai putea distinge întunericul spaţiului. La prima vedere, ai fi putut crede că aveai de-a face cu o aglomerare normală de stele, dar nu putea fi aşa ceva. Era imaginea unei zone ce n-ar fi putut fi explorată nici cu telescoapele, nici cu vreo navă obişnuită.
Era nucleul galaxiei, o sferă compactă de stele cu o rază de cinci mii de ani-lumină, aflată în axa de rotaţie a acesteia. Cu două sute de ani în urmă, un om ajunsese totuşi până acolo, la bordul unei nave experimentale puse la dispoziţie de Păpuşari. Pe ecran se îmbulzeau stele roşii, albastre şi verzi suprapuse, cele roşii fiind cele mai mari şi mai strălucitoare. În centrul imaginii se afla o zonă de un alb orbitor în forma unei virgule aplatizate. În interiorul regiunii se puteau observa dungi şi zone de umbră, dar oricare dintre acestea din urmă era mai strălucitoare decât orice altă stea din exterior.
— De asta aveţi nevoie de nava Păpuşarilor, remarcă Teela. Corect?
— Corect.
— Cum s-a întâmplat?
— Stelele sunt prea apropiate, îi explică Louis. În interiorul Nucleului, distanţa medie între două stele este de jumătate de an-lumină, iar în apropierea centrului ele sunt şi mai îngrămădite. În nucleul unei galaxii stelele sunt atât de apropiate, încât se pot încălzi una pe cealaltă. Fiind mai fierbinţi, ard mai repede. Îmbătrânesc mai repede. Astfel, cu vreo zece mii de ani în urmă, toate stelele din interiorul Nucleului trebuie să fi fost pe punctul de a se transforma în nove. Apoi una dintre ele a devenit cu adevărat novă, eliberând o mare cantitate de căldură concomitent cu o emisiune puternică de raze gama. Cele câteva stele din apropierea ei au primit şi mai multă căldură. Presupun că şi emisiunea de raze gama a condus la creşterea activităţii stelare. Prin urmare, o pereche de stele învecinate a explodat. Şi totul a mers mai departe, pe principiul bulgărelui de zăpadă. Căldura degajată de toate trei a amorsat alte câteva stele. A urmat o reacţie în lanţ, care foarte curând n-a mai putut fi oprită. Pata albă este alcătuită numai din supernove. Dacă ai chef, puţin mai încolo o să vezi pe bandă descrierea matematică a procesului.
— Nu, mulţumesc! se apără ea. Louis se aşteptase la asta. Înţeleg că până acum totul s-a terminat.
— Mda. Pata aia la care te uiţi este veche şi dispărută, deşi lumina ce provine de la ea n-a ajuns încă prin părţile noastre de galaxie. Reacţia în lanţ trebuie să se fi terminat acum vreo zece mii de ani.
— Şi atunci ce rost are atâta agitaţie?
— Radiaţiile. Particule ultrarapide şi alte chestii din astea. Fotoliul-masor începea să-i inducă o stare de relaxare; Louis se afundă şi mai adânc în alveola informă şi lăsă undele staţionare ale acesteia să-şi facă treaba.
— Încearcă să priveşti lucrurile şi din alt punct de vedere, continuă el. Spaţiul cunoscut este o mică aglomerare de stele aflată la o distanţă de treizeci de mii de ani-lumină de axa de rotaţie a galaxiei. Novele au început să explodeze în urmă cu mai bine de zece mii de ani. Asta înseamnă că frontul de undă al exploziilor combinate va sosi aici peste vreo douăzeci de mii de ani. E corect?
— Este.
— Şi radiaţiile subnucleare provenind de la un milion de nove sosesc imediat în spatele frontului de undă.
— …Oh!
— În douăzeci de mii de ani, va trebui să evacuăm fiecare planetă colonizată, şi probabil chiar mai multe…
— E destul timp! Dacă am începe de pe acum, am putea-o face cu navele pe care le avem. Simplu!
— Mai gândeşte-te! Parcurgând un an-lumină în trei zile, navele noastre ar avea nevoie de aproximativ şase sute de ani pentru a atinge Norii lui Magellan.