— Explozia nucleului galactic.
— Altruismul e măreţ, dar n-ar trebui să te preocupe prea mult ceva care se va întâmpla peste douăzeci de mii de ani. Mai încearcă.
— Fir-ar să fie, dacă tu poţi fi erou, eu de ce să nu fiu? Te înşeli, însă, în privinţa lui Nessus. Nu s-ar implica el într-o misiune de sacrificiu. Şi de ce ar dori Păpuşarii să ne studieze pe noi sau pe Kzini? În ce scop? Ei părăsesc deja galaxia. Oricum nu vor mai avea ocazia de a ne întâlni din nou…
Hotărât lucru, Teela nu era proastă. Doar că…
— Te înşeli. Păpuşarii au motive extraordinar de întemeiate să afle cât mai multe despre noi.
Privirea interesată a Teelei îl făcu să continue.
— Nu cunoaştem prea multe lucruri despre migraţia lor. Ştim doar că orice Păpuşar normal din punct de vedere mental şi fizic se află în mişcare. Şi mai ştim că deplasarea se face cu viteze inferioare celei a luminii. Păpuşarii se tem de hiperspaţiu. Călătorind cu viteze sub-luminice, flota lor va atinge lobul inferior al Norilor lui Magellan peste aproape optzeci şi cinci de mii de ani. Ştii pe cine se aşteaptă să găsească acolo? peroră el încruntându-se şi întinzând degetul spre ea… Pe noi, desigur. Cel puţin oameni şi Kzini. Probabil şi Pierini, Kdaltyno şi Delfini. Ei sunt conştienţi de faptul că vom aştepta până în ultimul minut şi apoi ne vom năpusti într-o goană nebună, la fel cum sunt siguri că vom folosi propulsii hiperluminice. Atunci când vor atinge Norii lui Magellan, vor fi nevoiţi să aibă de-a face cu noi… sau cu cei care ne vor fi omorât. Cunoscându-ne, ei ar putea prognoza natura celor care ne-ar putea distruge. Da, da… au suficiente motive ca să ne studieze.
— Este în ordine!
— Tot mai vrei să mergi? Teela dădu afirmativ din cap.
— De ce?
— Îmi păstrez motivele pentru mine.
Fata era complet calmă. Ce ar mai fi putut face? Dacă ar fi avut mai puţin de nouăsprezece ani, i-ar fi chemat pe părinţii ei. Dar, la douăzeci de ani, Teela era aproape un adult. Undeva trebuia trasă o linie de demarcaţie.
Ca adult, avea libertatea de a alege şi, totodată, era îndreptăţită să se aştepte la maniere civilizate din partea lui Louis, anumite părţi ale intimităţii sale fiind sacrosancte. Louis putea încerca cel mult s-o convingă, dar în această tentativă tocmai eşuase.
În mod normal, Teela n-ar mai fi fost obligată să facă următorul gest. Pe neaşteptate, ea îi apucă mâinile şi, surâzând, îl imploră:
— la-mă cu tine, Louis! Să ştii că am cu adevărat noroc. Dacă Nessus nu alege cum trebuie, s-ar putea să ajungi să dormi singur. Sunt sigură că n-ai agrea aşa ceva.
Îl prinsese. Nu putea s-o ţină departe de nava lui Nessus, mai ales că ea era hotărâtă să ia direct legătura cu acesta.
— Bine, răspunse el. Să-l contactăm pe Nessus.
Într-adevăr, nu i-ar fi plăcut să doarmă singur.
CAPITOLUL 4
Interlocutorul Animalelor
— Doresc să mă alătur expediţiei, vorbi Teela în ecranul videofonului.
Drept răspuns, Păpuşarul scoase un urlet prelung în mi bemol.
— Pardon?
— Te rog să mă scuzi, răspunse Nessus. Ne întâlnim mâine în Outback Fields, Australia, la ora opt fix. Ia cu tine obiecte personale în greutate maximă de douăzeci de kilograme, măsurate în gravitaţia Pământului. Louis să procedeze la fel. Aaah…!
Păpuşarul îşi înălţă capetele şi urlă din nou. Alarmat, Louis interveni:
— Te simţi rău?
— Nu, pur şi simplu îmi prevăd moartea. Louis, aş fi dorit să depui mai puţin zel în munca de convingere. La revedere. Ne vedem la Outback Fields.
Ecranul se stinse.
— Vezi, gânguri Teela, vezi ce se întâmplă când eşti atât de convingător?
— Eu şi gura mea mare! Oricum, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Să nu dai vina pe mine dacă o să mori în chinuri.
În aceeaşi noapte, pe când erau cufundaţi în întuneric, Louis o auzi spunând:
— Te iubesc! Vin cu tine doar pentru că te iubesc.
— Şi eu te iubesc, răspunse el moale, după care continuă: Ăsta era secretul?
— Îhâm.
— Vii după mine la o depărtare de două sute de ani-lumină numai pentru că nu vrei să mă laşi singur?
— Da.
— Cameră de culcare, lumina la jumătate din intensitate, comandă el.
O lumină slabă, albastră, inundă încăperea.
Amândoi pluteau la o distanţă de câţiva centimetri unul de altul, între două panouri pentru dormit. Ca pregătire pentru ieşirea în spaţiu, amândoi îşi curăţaseră tenul şi părul de fardurile şi vopselele impuse de ultima modă. Părul din coada lui Louis era acum drept şi negru, pielea capului îi arăta ca o mirişte ţepoasă şi gri. Tenul cu nuanţe galben-maronii, ochii, şi ei maronii, fără vreo urmă de oblicitate asiatică, îi schimbaseră considerabil înfăţişarea.
Schimbările suferite de Teela erau la fel de drastice. Acum părul ei era negru şi ondulat, legat la spate. Tenul avea o nuanţă alb-nordică. Ovalul feţei îi era dominat de o pereche de ochi căprui, mari, şi de o gură mică şi serioasă; nasul îi era aproape neglijabil. Fata plutea în câmpul dintre plăcile de dormit precum uleiul pe apă, total relaxată.
— Tu n-ai mai fost niciodată mai departe de Lună! o mustră Louis. Ea răspunse cu un gest aprobator din cap.
— … Şi nici eu nu sunt cel mai bun amant din lume, continuă el. Asta mi-ai spus-o chiar tu.
Ea aprobă din nou. Teela Brown nu avea nici un fel de reţineri. În două zile şi două nopţi nici nu minţise, nici nu-şi nuanţase adevărurile spuse, nici măcar nu se eschivase în faţa întrebărilor. Louis şi-ar fi dat seama. Îi povestise despre cei doi amanţi precedenţi: primul, care-şi pierduse interesul faţă de ea după o jumătate de an, celălalt, un văr, care-i oferise şansa de a emigra pe Muntele Lookitthat. Louis îi povestise puţin din experienţele sale şi ea păruse că-i acceptă reticenţele. Ea nu avea aşa ceva. Şi-i punea cele mai cretine întrebări.
— Atunci de ce eu? se arătă el nedumerit.
— Nu ştiu, îi mărturisi ea. Poate că e vorba de charismă?… Ştii, eşti un fel de erou.
La urma urmei, Louis rămăsese ultimul om în viaţă care reuşise să stabilească primul contact cu o specie extraterestră. Va putea uita vreodată cineva episodul cu Trinocii?
Mai făcu o încercare:
— Ascultă, îl cunosc pe cel mai teribil amant din lume. E un prieten de-al meu. Asta e pasiunea lui. A scris cărţi despre asta. Are doctorate în psihologie şi fiziologie. În ultimii o sută treizeci de ani, a fost…
Teela îşi duse mâinile la urechi.
— Nu mai continua, te rog!
— Pur şi simplu, nu vreau să-ţi laşi oasele pe undeva. Eşti prea tânără.
Ea îi aruncă o privire uimită, aceeaşi privire care însemna că el iarăşi nu folosise cele mai potrivite cuvinte din interplanetară. Zvâcnituri ale inimii? Să-ţi laşi oasele pe undeva? Louis oftă în sinea sa şi comandă:
— Puncte de echilibru ale câmpurilor, uniţi-vă!
Ceva începu să se schimbe în câmpurile de forţă. Cele două regiuni de echilibru stabil, anomaliile care-i împiedicau pe Teela şi pe Louis să iasă de sub influenţa plăcilor, se contopiră. Bărbatul şi femeia alunecară în josul „pantei”, până când se ciocniră şi se agăţară unul de celălalt.
— Mi-era somn, Louis! Dar nu e nici o supărare…
— Gândeşte-te la intimitatea ta, înainte de a te abandona viselor. În general, pe navele spaţiale e mare înghesuială.
— Vrei să spui că n-o să putem face dragoste? La naiba, Louis, nu-mi pasă dacă se vor uita. Ei nu sunt ca noi.