— Mie îmi pasă.
Ea îi aruncă din nou acea privire uimită.
— Să presupunem că ar fi oameni. În cazul ăsta, ai avea obiecţii?
— Cred că da, cu excepţia situaţiei în care i-am cunoaşte foarte bine. Asta mă face cam demodat, nu?
— Puţin.
— Îţi aminteşti de prietenul de care ţi-am povestit? Cel mai mare amant din lume? Ei bine, individul are o colaboratoare şi ea m-a învăţat câteva dintre trucurile lui. Pentru aşa ceva ai nevoie de gravitaţie. Câmpurile de forţă, la zero! adăugă el.
Senzaţia de greutate reveni.
— Încerci să schimbi subiectul, remarcă Teela.
— Aşa e. Mă predau!
— În ordine, dar ţine minte un lucru: ar fi fost posibil ca prietenul tău, Păpuşarul, să fi dorit patru specii, în loc de trei. Ai fi putut la fel de bine sfârşi lângă un Trinoc…
— O situaţie îngrozitoare! Acum o s-o facem în trei etape, începând cu poziţia călare.
— Cum e poziţia călare?
— Am să-ţi arăt…
În preajma dimineţii, Louis se simţea suficient de fericit la gândul că vor călători împreună, dar când îndoielile i se reîntoarseră, era deja prea târziu. Oricum, fusese prea târziu de multă vreme.
Outsiderii erau negustori de informaţie. Cumpărau scump şi vindeau scump, dar ceea ce cumpărau o dată vindeau iar şi iar, pentru că piaţa lor de desfacere era întreaga galaxie. În spaţiul locuit de oameni, creditul lor era practic nelimitat.
Probabil că evoluţia lor se petrecuse pe vreun satelit rece al unui gigant gazos întrucâtva asemănător Nereidei, cel mai mare satelit al lui Neptun. Acum trăiau în hăurile dintre stele, în nave gigant de mărimea unor oraşe, al căror rafinament varia enorm, de la pânze fotonice până la propulsoare inaccesibile încă pentru ştiinţa omenească. Acolo unde un sistem planetar deţinea clienţi potenţiali şi unde exista şi o zonă adecvată, Outsiderii închiriau spaţiul necesar pentru centre comerciale, zone de odihnă şi recreere, magazii de aprovizionare. În urmă cu o jumătate de mileniu, închiriaseră Nereida.
— Asta trebuie să fie principala lor piaţă, remarcă Louis Wu. Acolo, jos!
Le arătă cu o mână, păstrând-o pe cealaltă încleştată pe comenzile navei de transport.
Nereida era o câmpie îngheţată, stâncoasă, sclipind sub lumina stelelor. Soarele nu era decât un punct alb ceva mai mare, emanând la fel de multă lumină ca şi o Lună plină, iar în această lumină putea fi observat un labirint de Ziduri. Se zăreau şi clădiri emisferice, precum şi o grămadă de nave mici cu propulsie reactiv-chimică, ce făceau oficiul de navete sol-orbită, având secţiunile pentru pasageri deschise către spaţiu. Mai mult de jumătate din câmpie era acoperită însă de aceste Ziduri joase.
Din spatele lui Louis se auzi vocea agitată a Interlocutorului:
— Aş vrea să ştiu rolul acestui labirint. E pentru apărare?
— Sunt zone de înmagazinare a căldurii. Metabolismul Outsiderilor se bazează pe termoelectricitate. De obicei, ei zac cu capetele în lumina soarelui şi cu cozile în umbră, iar diferenţa de temperatură dintre cele două extremităţi dă naştere unui curent electric. Scopul Zidurilor este de a genera cât mai multe zone de umbră.
Nessus reuşise să se calmeze în timpul zborului de zece ore. Tropăise îndelung inspectând sistemele de asigurare a condiţiilor de viaţă ale navei de transport, vârându-şi capetele ici şi colo prin colţuri, aruncând peste umăr comentarii şi scurte răspunsuri la întrebări. Costumul său etanş, de forma unui balon larg, întărit în dreptul cocoaşei care-i adăpostea creierul, părea uşor şi confortabil. Regeneratoarele de aer şi hrană erau incredibil de mici.
Păpuşarul avusese o comportare stranie cu puţin timp înainte de decolare. Începuse deodată să umple cabina cu o melodie complexă, agreabilă, plină de tonuri înalte, asemănătoare cântecului de jale al unui computer obsedat sexual. Cu cele două guri, înzestrate din belşug cu muşchi complecşi şi terminaţii nervoase, Păpuşarul era o orchestră ambulantă.
Nessus insistase ca Louis să piloteze nava. Încrederea sa în priceperea acestuia era atât de mare, încât nici măcar nu-şi legase centurile de siguranţă. Louis presupunea că nava dispunea şi de alte dispozitive secrete de protecţie a pasagerilor.
Interlocutorul Animalelor urcase la bord încărcat cu un geamantan de vreo opt kilograme care, odată deschis, se dovedise a fi umplut cu un fel de cuptor cu microunde şi o halcă de carne crudă, de origine mai mult Kzinti decât terestră. Din diverse motive, Louis se aşteptase să vadă costumul etanş al Kzinului semănând cu o armură medievală. Nu era aşa. Avea forma unui balon multiplu, transparent, cu un fel de rucsac monstruos de greu în spate şi o cască de forma unui bol de sticlă, prevăzută cu comenzi ciudate ce puteau fi acţionate cu limba. Deşi nu puteau fi observate arme identificabile, rucsacul avea o alură de echipament militar, şi Nessus insistase ca Interlocutorul să-l pună deoparte.
Kzinul îşi petrecuse cea mai mare parte a călătoriei dormitând. Acum erau adunaţi cu toţii în cabina de comandă şi priveau peste capul lui Louis.
— O să dochez nava în apropierea acelei nave Outsidere, îi anunţă el.
— Nu! Du-ne spre est. Am parcat Marele Şlem într-un loc izolat.
— De ce? Ţi-a fost teamă să nu te spioneze Outsiderii?
— Nu. Marele Şlem foloseşte propulsoare cu fuziune în loc de propulsoare reactive-chimice. Căldura degajată la decolări şi aterizări i-ar putea deranja.
— De ce Marele Şlem?
— Aşa a fost numită de Beowulf Shaeffer, singura fiinţă raţională care a zburat vreodată cu ea. El a obţinut singura hologramă extinsă a exploziei Nucleului. Marele Şlem nu este un termen folosit la jocul de cărţi?
— Poate că tipul se aştepta să nu se mai întoarcă. Mai bine să vă informez de pe acum: eu n-am zburat niciodată pe o navă cu propulsoare de fuziune. Nava mea foloseşte propulsoare reactive, ca şi aceasta.
— E timpul să înveţi, îi răspunse Nessus.
— Aşteaptă! interveni Interlocutorul. Eu am experienţă cu navele cu propulsie de fuziune. Prin urmare, eu voi pilota Marele Şlem.
— Imposibil. Postul de pilotaj este special proiectat pentru corpul unui om. Pupitrul de comandă este asemănător cu cel de pe navele oamenilor.
Kzinul scoase nişte mârâituri din fundul gâtului.
— Acolo, Louis! În faţa noastră!
Marele Şlem semăna cu o sferă transparentă, având diametrul de peste trei sute de metri. În timp ce Louis pilota nava în jurul ei, nu remarcă nici un spaţiu, oricât de mic, care să nu fi fost umplut cu echipamentul verde-bronz al hiperpropulsoarelor. Carcasa era de tip Produs General Patru, uşor de recunoscut de cineva familiarizat cu navele spaţiale, suficient de încăpătoare pentru a fi utilizată pentru transportul unor întregi colonii prefabricate. Dar nu arăta deloc ca o navă. Era corespondentul enorm al unui satelit orbital primitiv, construit de o rasă ale cărei resurse şi cunoştinţe tehnologice limitate ar fi impus utilizarea fiecărei fracţiuni din capacitatea volumică interioară.
— Şi unde vom locui noi? se interesă Louis. Deasupra?
— Cabina este dedesubt. Coboară sub curbura carcasei.
Louis îşi coborî nava pe gheaţa întunecată, apoi îi ghidă cu grijă alunecarea până sub pântecele Marelui Şlem.
Prin carcasa transparentă se vedeau sclipind luminiţe, semn că sistemele de asigurare a condiţiilor de viaţă erau în funcţiune. Se mai distingeau două mici încăperi, cea de jos conţinând doar o cuşetă de salvare, un indicator de masă şi un pupitru în formă de potcoavă, iar cea de deasupra ei fiind puţin mai mare. Louis îl simţi pe Kzin mişcându-se în spatele său.