— Discuţiile despre sex mă deranjează. Deşi biologia noastră nu este adaptată unor asemenea metode, fără îndoială că am fi putut pune la punct ceva asemănător… dar la ce bun? Populaţia noastră ar fi rămas aceeaşi, iar planeta ar fi continuat să-şi dea duhul în propria căldură reziduală.
Fără vreo legătură aparentă, Teela interveni:
— Aş fi vrut să pot privi afară. Păpuşarul fu uimit:
— Eşti sigură? Nu ţi-e teamă de vid?
— La bordul unei nave făcute de voi?
— Chiar şi aşa… Oricum, privitul afară nu poate mări pericolul. În regulă!
Nessus rosti câteva cuvinte muzicale în propria limbă şi pereţii navei dispărură.
Puteau să se vadă unii pe alţii, puteau vedea cele patru cuşete sprijinindu-se pe nimic, precum şi distribuitorul de alimente din mijlocul lor. În rest, exista doar spaţiu negru. Numai părul negru al Teelei se profila pe fundalul alcătuit din cele cinci planete, ce se vedeau acum în toată splendoarea lor.
Toate aveau aceeaşi mărime, poate de două ori diametrul unghiular al Lunii pline văzute de pe Pământ. Împreună formau o pentagramă. Patru dintre planete erau înconjurate de şiruri de mici lumini sclipitoare, sori artificiali care le ofereau lumina lor alb-gălbuie. Acestea erau identice ca luminozitate şi formă: sfere albastre înceţoşate, cu contururile continentelor invizibile de la acea distanţă. Dar a cincea…
A cincea planetă nu avea lumini orbitale. Strălucea prin propria sa lumină, în pete ce reprezentau continente. Între pete existau zone întunecate, la fel de negre ca şi spaţiul înconjurător şi la fel de pline de stele, pârând a înconjura continentele de lumină.
— N-am văzut niciodată ceva atât de frumos! zise Teela cu un tremur în voce, iar Louis, deşi întâlnise multe minunăţii în călătoriile sale, fu înclinat să-i dea dreptate.
— Incredibil! repetă Interlocutorul. Aproape că nu îndrăznesc să-mi cred ochilor. V-aţi luat planetele cu voi.
— Păpuşarii nu au încredere în navele spaţiale, remarcă absent Louis. Gândul că ar fi putut rata un asemenea eveniment îi dădea fiori; presupunerea că Păpuşarii ar fi putut alege pe altcineva în locul său îl îngrozea. Ar fi putut muri fără să vadă acea rozetă…
— Dar cum?
— Am mai explicat, răspunse Nessus, că civilizaţia noastră murea înecată în propria sa căldură. Conversia totală a energiei ne scăpase de restul celorlalte deşeuri ale civilizaţiei. N-am avut altă soluţie decât să ne mutăm planeta departe de poziţia sa iniţială.
— N-a fost periculos?
— Foarte! În acel an ne-am confruntat cu multă nebunie, de aceea el este renumit în cărţile noastre de istorie. Dar cumpăraserăm un propulsor neinerţial de la Outsideri, pentru care mai plătim rate şi azi. Am mutat două planete agricole, am mai exersat şi cu alte lumi inutilizabile din sistemul nostru. În final, am reuşit. Ne-am mutat planeta. În mileniul următor, populaţia a atins cifra de o mie de miliarde. Lipsa luminii solare naturale ne-a obligat să ne iluminăm străzile oraşelor şi pe timpul zilei, producând astfel şi mai multă căldură. Soarele nostru a început apoi să se comporte ciudat. În final, am ajuns la concluzia că un soare reprezenta mai degrabă o belea decât un avantaj. Ne-am mutat planetele la o zecime de an-lumină, menţinând steaua centrală mai mult pe post de ancoră. Aveam însă nevoie de planetele agricole şi ar fi fost periculos să le lăsăm să hoinărească libere prin spaţiu. Altminteri, am fi putut renunţa complet la soare.
— Va să zică aşa stau lucrurile, remarcă Louis Wu. Din cauza asta nimeni n-a găsit vreodată planeta Păpuşarilor…
— Este o parte a răspunsului.
— Noi am cercetat fiecare soare galben pitic din Universul cunoscut şi un mare număr de alte stele din afara sa… Stai puţin, Nessus! Cineva ar fi putut găsi planetele-ferme. Într-o configuraţie de rozetă Kemplerer…
— Louis, voi aţi cercetat stelele nepotrivite.
— Ce vrei să spui? Doar proveniţi dintr-un sistem cu soare galben!
— Am evoluat sub un soare galben asemănător lui Procyon. Poate că ştii că peste vreo jumătate de milion de ani Procyon se va transforma într-un gigant roşu.
— Pe mâna grea a lui Finagle! Adică soarele vostru s-a transformat într-un gigant roşu?
— Exact. La scurt timp după ce am terminat mutarea planetelor, soarele nostru şi-a început procesul de expansiune. Pe vremea aceea, strămoşii voştri încă mai foloseau un femur de antilopă că să spargă ţeasta cuiva. Atunci când aţi început să vă întrebaţi unde anume se află lumea noastră, aţi început să cercetaţi orbitele nepotrivite din jurul unor stele nepotrivite… Apoi, noi am mai adus şi alte planete convenabile din sistemele solare învecinate, mărind astfel numărul planetelor agricole la patru şi poziţionându-le într-o rozetă Kemplerer. A fost necesar să le mutăm din nou pe toate atunci când soarele a început să se extindă, şi să le dotăm cu surse de ultraviolete, pentru a compensa radiaţiile naturale reduse. După cum vedeţi, am exersat îndelung deplasatul planetelor!
În tot acest timp, în spatele Teelei, rozeta formată din cele cinci planete se mărise considerabil. Acum, lumea Păpuşarilor strălucea sub picioarele lor, urcând, continuând să se înalţe, tinzând să-i înghită. Stelele împrăştiate în mările negre se măriră şi ele până ce deveniră mici insule. Continentele ardeau ca nişte sori.
Cu multă vreme în urmă, Louis se oprise pe marginea falezei Muntelui Lookitthat. Cel mai mare fluviu din Univers se sfârşeşte acolo prin cea mai înaltă cascadă din spaţiul cunoscut. Ochii lui Louis urmăriseră căderea apei în jos, până acolo unde privirile întâlneau praful ridicat în nesfârşit. Albul lipsit de formă al vidului pusese stăpânire pe raţiunea sa şi Louis Wu, hipnotizat, jurase să trăiască veşnic. Cum altfel ar fi putut cineva să vadă tot ce era de văzut pe lumea asta?
Acum îşi reafirma această decizie. Iar lumea Păpuşarilor creştea spre el…
— Să fiu blestemat! se auzi vocea Interlocutorului.
Coada sa roz, lipsită de blană, biciuia agitată în toate părţile, deşi pe faţa sa păroasă şi în voce nu se putea ghici nici o urmă de emoţie.
— Lipsa voastră de curaj, Nessus, a meritat dispreţul nostru, dar această atitudine, perpetuată, ne-a orbit. Sunteţi cu adevărat periculoşi! Dacă v-aţi fi temut îndeajuns de noi, ne-aţi fi exterminat. Puterea voastră este teribilă. N-am fi putut să vă oprim!
— Cu siguranţă că un Kzin nu s-ar teme de un ierbivor!
Nessus nu vorbise în batjocură, dar Interlocutorul reacţionă cu furie:
— Care fiinţă raţională nu s-ar teme de o astfel de forţă?
— Mă faci să sufăr. Frica este soră cu ura. Te-ai aştepta ca un Kzin să atace ceva de care se teme?
Conversaţia devenea periculoasă. Aflându-se la sute de ani-lumină depărtare de casă, în puterea Păpuşarilor, erau cu toţii mai mult sau mai puţin la cheremul acestora. Dacă straniile făpturi ar fi ajuns la concluzia că aveau un motiv să se teamă de ei…
Subiectul trebuia schimbat imediat! Louis tocmai deschisese gura, când se auzi vocea fetei:
— Hei, vă tot aud pomenind de rozeta Kemplerer. Ce-i asta?
Şi în timp ce ceilalţi doi se grăbeau să-i răspundă, bărbatul se pomeni întrebându-se de ce o considerase până acum pe Teela lipsită de ascuţimea minţii.
CAPITOLUL 6
Panglica din pomul de Crăciun
— Am fost un caraghios! zise Louis Wu. Ştiu acum unde se află planeta Păpuşarilor. Superb, Nessus, ţi-ai ţinut promisiunea!
— Te-am prevenit că informaţia ţi se va părea mai degrabă surprinzătoare decât utilă.