— O glumă bună! remarcă şl Kzinul. Aveţi un simţ al umorului care mă surprinde, Nessus.
— Noi nu glumim, răspunse Păpuşarul. Specia mea n-are simţul umorului.
— Ciudat! Aş fi zis că umorul este un atribut al inteligenţei.
— Nu. Umorul este asociat întotdeauna unui blocaj al mecanismelor de apărare.
— Şi totuşi…
— Interlocutorule, nici o fiinţă raţională nu-şi blochează vreodată mecanismele de apărare!
Pe măsură ce nava cobora tot mai mult, sursele de lumină deveneau tot mai precise: panouri luminoase de-a lungul străzilor, ferestre ale clădirilor, surse de lumină în parcuri. La o ultimă privire, Louis avu impresia că distinge clădiri zvelte precum lamele unor pumnale, înalte de mii de metri. Apoi oraşul îi înghiţi şi se treziră la sol.
Aterizaseră într-un parc plin de plante ciudate, bogat colorate.
Nimeni nu se mişcă.
Păpuşarii ocupau locul al doilea în topul celor mai inofensive fiinţe. Nu erau periculoşi; erau chiar caraghioşi. Dar, dintr-o dată, Nessus devenise un membru al speciei sale, o specie mai avansată decât ar fi îndrăznit vreodată să viseze omul. Păpuşarul nebun stătea calm şi demn, cu gâturile arcuite, pentru a observa împrejurimile. Nu mai era nimic caraghios la Nessus. Rasa lui putea muta planetele din loc, câte cinci odată. În consecinţă, chicotitul Teelei sună indecent.
— Tocmai mi-a trecut prin cap, explică ea, că singurul mijloc prin care se poate împiedica apariţia unui număr prea mare de micuţi Păpuşari este să le interzici cu desăvârşire celor maturi orice activitate sexuală. Corect, Nessus?
— Corect.
Ea chicoti din nou:
— Nu-i de mirare că n-aveţi nici un pic de simţ al umorului! Prinseră să străbată un parc care arăta prea regulat, prea simetric, prea bine îngrijit, urmând o sursă de lumină albastră care plutea în faţa lor.
Aerul era saturat de izul specific de Păpuşar, amestec de mirodenii şi chimicale. Mirosul era pretutindeni. Fusese puternic şi artificial în cabina navetei şi nu se diminuase deloc în momentul deschiderii sasului. O mie de miliarde de Păpuşari îşi puseseră amprenta pentru eternitate pe aerul acestei lumi.
Nessus dansa — micile sale copite păreau că abia ating suprafaţa dură a aleii. Kzinul aluneca în stilul său felin propriu, cu coada portocalie legănându-se ritmic înainte şi înapoi. Zgomotul produs de înaintarea Păpuşarului era un step în ritm de trei pătrimi. Din direcţia Kzinului nu se auzea nici un sunet.
Mersul Teelei era la fel de liniştit. Întotdeauna, fata părea împiedicată, dar era o impresie falsă. Niciodată nu se împiedica, niciodată nu lovea nimic. Louis era cel mai puţin graţios dintre toţi.
Şi de ce ar fi fost altfel? Nu era decât o maimuţă mutantă pe care evoluţia n-o adaptase niciodată în totalitate la mersul pe o suprafaţă plană. Timp de milioane de ani, strămoşii săi îşi folosiseră pentru deplasare toate cele patru membre şi se căţăraseră în copaci, acolo unde putuseră face acest lucru.
Pleistocenul pusese capăt acestei situaţii, prin milioanele sale de ani de secetă. Dispărând pădurile, strămoşii lui Louis Wu rămăseseră fără adăpost, însetaţi şi înfometaţi. Neavând încotro, se apucaseră să mănânce carne. Respectivele fiinţe începuseră să se descurce ceva mai bine abia după ce învăţaseră să folosească tibia unei antilope, a cărei articulaţie îşi lăsase apoi amprenta pe multe cranii fosile.
Acum, urcaţi pe nişte picioare ce mai păstrau vestigiile degetelor, Louis Wu şi Teela Brown mergeau alături de cei doi străini. Străini? Toţi erau străini pe această lume, chiar şi Nessus cel nebun şi exilat, Păpuşarul cu coama maronie şi neîngrijită şi cu capetele în veşnică agitaţie. Nici Kzinul nu se simţea în largul său. Ochii săi, înconjuraţi de marcaje întunecate, scormoneau vegetaţia necunoscută, în căutare de ţepi veninoşi sau colţi ascuţiţi. Probabil proceda astfel din instinct.
Păpuşarii n-ar fi permis existenţa unor vieţuitoare periculoase în parcurile lor.
În cele din urmă ajunseră în faţa unui dom care sclipea ca o perlă uriaşă, semiîngropată. Lumina albastră se rupse în două.
— Aici vă părăsesc, gemu Nessus, şi Louis observă cât de îngrozit era acesta. Trebuie să discut cu Cei-Care-Conduc. Continuă să vorbească pe un ton grăbit şi conspirativ: Interlocutorule, spune-mi repede: în cazul în care nu m-aş întoarce, m-ai căuta ca să mă ucizi din cauza insultei pe care ţi-am azvârlit-o în restaurantul lui Kruşenko?
— Există vreun risc să nu te mai întorci?
— Într-o oarecare măsură, da. Cei-Care-Conduc s-ar putea să nu fie încântaţi de ceea ce vor auzi. Te mai întreb o dată, ai veni după mine?
— Aici, pe o planetă străină, printre fiinţe cu o asemenea neînchipuită putere şi care manifestă atât de puţină încredere în intenţiile paşnice ale unui Kzin? Îşi balansă o dată coada cu emfază şi încheie: … Nu. Dar nici n-aş mai continua expediţia.
— Asta îmi este suficient, spuse Nessus şi se îndepărtă tremurând vizibil, precedat de ghidul de lumină.
— De ce o fi speriat? întrebă Teela. A făcut doar tot ce i-au cerut. De ce s-ar supăra pe el?
— Cred că pune ceva la cale, îi răspunse Louis. Ceva diabolic. Nu ştiu însă ce anume…
Lumina albastră se mişcă mai departe. Ceilalţi o urmară pătrunzând în emisfera luminoasă…
Domul devenise acum invizibil. Aşezaţi în nişte cuşete dispuse în triunghi, cei doi oameni şi Kzinul studiau vegetaţia de afară cu aspect de junglă, observând apropierea unui Păpuşar deosebit. Ori domul însuşi era transparent din interior, ori parcul era o proiecţie.
Aerul mirosea a zeci de Păpuşari.
Cel de afară îşi croi drum printr-o ultimă perdea de plante agăţătoare purpurii. (Louis încercă să-şi amintească în care moment anume începuse să se gândească la Nessus ca la un „el”, şi nu ca la un animal ciudat. Kzinul, un extraterestru familiar, fusese un „el” de la început). Păpuşarul se opri aproape de limita presupusului dom. Coama sa era argintie şi nu maronie, ca a lui Nessus, fiind coafată cu grijă în inele complicate. Totuşi, vocea sa avea acelaşi ton de contralto ca al lui Nessus.
— Vreau să-mi cer scuze pentru că nu am putut să vă întâmpin. Îmi puteţi spune Chiron.
Însemna că şi el era o proiecţie. Louis şi Teela murmurară formulele uzuale de politeţe. Interlocutorul îşi dezgoli dinţii.
— Cel căruia îi spuneţi Nessus ştie deja tot ce veţi afla voi acum. Prezenţa sa a fost reclamată în altă parte. Oricum, ne-a comunicat reacţiile voastre la aflarea capacităţilor noastre tehnice.
Louis aprobă din cap. Păpuşarul continuă:
— Acest lucru ne-ar putea fi de folos. Veţi înţelege mai bine când veţi afla reacţiile noastre în faţa unei realizări tehnice şi mai ambiţioase.
Jumătate din dom deveni întunecată. Din păcate, era jumătatea opusă imaginii Păpuşarului. Louis dibui o comandă pentru rotirea cuşetei, dar îi trecu prin minte că ar fi fost mai potrivit să dispună de două capete cu mare grad de libertate în mişcare şi ochi comandabili independent, pentru a putea urmări simultan ambele jumătăţi ale domului. Partea întunecată reprezenta spaţiul înstelat, jucând rol de fundal pentru un mic disc strălucitor.
Un disc compus din inele. Era o mărire a hologramei din buzunarul lui.
Sursa de lumină era minusculă şi orbitor de albă, foarte asemănătoare Soarelui văzut din apropierea lui Jupiter. Inelul avea un diametru uriaş, întinzându-se pe jumătate din partea întunecată a domului, dar îngust, nu cu mult mai lat decât grosimea axei de lumină din centrul său. Partea din faţă era neagră şi delimitată de muchii nete, aşa cum se putea observa acolo unde se suprapunea peste sursa de lumină. Partea îndepărtată arăta ca o bucată de panglică vopsită în albastru deschis, profilată pe fundalul negru al spaţiului.