Deşi Louis se obişnuise cu miracolele, nu se blazase într-atât încât să nu se apuce de presupuneri idioate. Remarcă:
— Arată ca o stea cu un inel în jurul ei. Ce este, de fapt? Răspunsul lui Chiron fu cel previzibiclass="underline"
— Este o stea cu un inel în jurul ei. Un inel din materie solidă. Un obiect de origine artificială.
Teela Brown îşi izbi palmele una de alta şi începu să chicotească. Abia după câteva momente izbuti să-şi compună o atitudine foarte solemnă, dar ochii continuau să-i strălucească. Louis o înţelegea perfect. Se simţea atins şi el de aceeaşi senzaţie de fericire. Soarele cu inel era noua lor jucărie, un lucru nou într-un univers imprevizibil.
(Se caută o panglică, din cele cu care se leagă pachetele de Crăciun. Se pune o lumânare aprinsă pe podea. E nevoie de cincisprezece metri de panglică; se formează un cerc, cu lumânarea în mijloc, aşezându-se panglica pe muchie, în echilibru, astfel încât partea interioară să fie luminată.)
Coada Kzinului se balansa continuu, înainte şi înapoi.
La urma urmei, în centru se afla nu o lumânare, ci un adevărat soare!
— Probabil că până acum aţi aflat că noi ne deplasăm spre nord, paralel cu axa de rotaţie a galaxiei, de aproape două sute patru ani pământeni. În ani Kzinti…
— Două şute şaptesprezece.
— Exact. În tot acest timp, este firesc să fi cercetat spaţiul din faţa noastră, pentru a detecta eventualele pericole. Ştiam că steaua EC-1752 avea un inel format dintr-o bandă neobişnuit de îngustă de materie densă. Am presupus că materia în cauză este formată din praf interstelar sau asteroizi. Cu toate acestea, aspectul său era neobişnuit de regulat. În urmă cu aproximativ nouăzeci de ani, flota noastră de planete a ajuns într-o poziţie din care aveam o perspectivă neobişnuită: inelul reuşea să acopere întreaga planetă. Astfel, am descoperit că inelul avea muchii extrem de drepte. Investigaţiile ulterioare au relevat faptul că acesta nu era constituit nici din gaze, nici din praf, nici chiar din asteroizi, ci dintr-o bandă solidă de material extrem de rezistent la întindere. Evident că am fost îngroziţi.
— Cum i-aţi dedus rezistenţa la întindere? întrebă Kzinul.
— Analizele spectrale şi deviaţiile de frecvenţă ne-au dat o imagine a vitezelor relative de rotaţie. În mod cert, el se roteşte în jurul stelei cu aproape o mie două sute patruzeci de kilometri pe secundă. Gândiţi-vă la rezistenţa la întindere necesară pentru a împiedica dezagregarea structurii la asemenea solicitări!
— Gravitaţie, remarcă Louis.
— Aparent, da.
— Simulare de gravitaţie. Puţin mai mică decât pe Pământ. Pesemne că locuieşte cineva acolo, pe suprafaţa interioară…
Louis nu-şi termină fraza, izbit abia acum de semnificaţia acelor cuvinte, şi începu să simtă fiori reci pe şira spinării. Lângă el, auzea cum coada Kzinului taie aerul cu un şuier nervos.
Nu era prima dată când omul îşi întâlnea superiorii. Până acum avusese noroc… Bărbatul se ridică brusc şi se apropie de peretele domului. Efectul nu fu cel scontat, inelul şi steaua îndepărtându-se în aceeaşi măsură de el; în cele din urmă, el fu oprit de o suprafaţă moale. Dar observase ceva nou.
Inelul era sectorizat. Existau zone rectangulare de umbră care alternau cu zonele de albastru.
— Nu-i posibil să avem o imagine mai bună?
— Putem s-o mărim, replică vocea de contralto.
Steaua de tip G2 săltă înainte şi spre dreapta, aşa încât Louis ajunse acum să privească suprafaţa interioară a inelului. Deoarece imaginea era înceţoşată, putea doar presupune că zonele strălucitoare şi mai albe puteau fi nori, că regiunile cu o nuanţă mai închisă de albastru reprezentau mările, iar celelalte — continentele.
Zonele umbrite erau perfect vizibile. Inelul părea împărţit în dreptunghiuri: o zonă lungă, colorată în albastru deschis strălucitor, urmată de o dungă mică de albastru închis, urmată de altă dungă de albastru deschis… Puncte şi linii.
— Există ceva care provoacă punctele astea, comentă el. Ceva de pe orbită?
— Exact. Douăzeci de corpuri rectangulare orbitează într-o rozetă Kemplerer, mult mai aproape de stea. Nu înţelegem rolul lor.
— Nici n-aţi putea. E prea multă vreme de când n-aţi mai avut un soare. Acele corpuri au probabil menirea de a separa ziua de noapte. Altfel, pe Inel ar fi în permanenţă zi.
— Înţelegeţi acum de ce am avut nevoie de ajutorul vostru? Graţie psihologiei voastre ciudate s-ar putea să sesizaţi amănunte care nouă ne-au scăpat.
— Cât de mare e Inelul? Cât timp l-aţi studiat? Aţi trimis spre el sonde automate?
— L-am studiat atât cât a fost posibil, fără a ne încetini viteza şi fără a atrage atenţia asupra noastră. N-am trimis sonde, evident, deoarece acestea ar fi trebuit telecomandate prin hiperunde, şi astfel ne-am fi putut deconspira poziţia.
— Nimeni nu poate urmări propagarea unui fascicul de hiperunde. Teoretic este imposibil.
— Poate că fiinţele care au construit Inelul au dezvoltat alte teorii.
— Şi asta e posibil.
— Dar am studiat Inelul cu alte instrumente…
În timp ce Chiron vorbea, imaginea de pe dom fu înlocuită de o serie de diagrame.
— … Am făcut fotografii şi holograme în toate frecvenţele spectrului electromagnetic. Dacă vă interesează…
— Nu cred să arate detalii în plus.
— Într-adevăr. Lumina este prea mult perturbată de câmpurile gravitaţionale, de vântul solar şi de norii interpuşi din praf stelar şi gaze. Telescoapele noastre nu au putut obţine detalii mai fine.
— Deci n-aţi aflat prea mult.
— Aş zice că am aflat totuşi un amănunt esenţial. Ceva deconcertant. Se pare că Inelul opreşte patruzeci la sută din neutrini.
Teela păru să nu priceapă semnificaţia celor auzite, dar Kzinul scoase un mârâit surprins, iar Louis îşi înăbuşi un fluierat.
Asta elimina orice îndoială.
Materia normală, chiar şi cea extrem de comprimată din nucleul unei stele, aproape că nu poate opri vreun neutrino. Orice neutrino are cincizeci la sută şanse să străbată un strat de plumb gros de mai mulţi ani-lumină. Un obiect în stare de stază Slaver reflectă toţi neutrinii. La fel se întâmplă şi cu o carcasă tip Produs General, şi nimic cunoscut nu opreşte patruzeci la sută din neutrini, lăsând restul să treacă.
— Înseamnă că e ceva cu totul nou, concluzionă Louis. Chiron, cât de mare e chestia asta? Cât de masivă?
— Masa Inelului este de 2 x 1030 grame, raza este 1,52458 km, iar lăţimea ceva mai mică decât 1,605 x 106 km.
Louis nu era obişnuit să gândească în puteri abstracte ale lui zece. Încercă să transpună cifrele în imagini. Avusese dreptate când se gândise la modelul unei panglici legate în buclă şi aşezate pe muchie. Inelul avea o rază de peste 144 milioane de km, o lungime de aproape un miliard, dar o lăţime mai mică de 1,6 milioane km. Cântărea ceva mai puţin decât Jupiter…
— Lasă impresia că nu este suficient de masiv, remarcă el. Un corp de dimensiunile astea ar trebui să aibă o masă comparabilă cu a unui soare de mărime medie.
Kzinul îl aprobă:
— Am putea avea imaginea hilară a miliarde de fiinţe încercând să trăiască pe o construcţie nu mai groasă de câţiva centimetri.
— Intuiţia vă joacă feste, le răspunse Păpuşarul cu cârlionţi argintii. Reflectaţi un pic asupra dimensiunilor. Dacă Inelul ar fi fost construit din acelaşi material ca şi o carcasă Produs General, de exemplu, ar fi avut o grosime de cincisprezece metri.